Iniţial, la fel ca şi fratele lui, a fost un simpatizant al grupării „Voinţa Poporului”. Din discuţiile cu veterani ai acestei organizaţii teroriste exilaţi în regiunea Volgăi, acolo unde a crescut şi el, Lenin a învăţat cum se alcătuieşte o organizaţie revoluţionară clandestină cu o disciplină strictă, căpătând convingerea că regimul ţarist trebuia atacat frontal, convingere pe care a păstrat-o şi după convertirea la social-democraţie.

Această convertire s-a produs la începutul anilor ’90, sub impresia marilor succese electorale ale Partidului Social-Democrat german şi în urma contactelor avute cu micul grup al social-democraţilor ruşi emigraţi în Elveţia. Lenin încerca să grefeze anarhismului practicat de Voinţa Poporului doctrina marxistă, prin asimilarea tezei lui Marx, conform căreia ţară nu putea deveni socialistă decât după ce trecea prin stadiul capitalist, teză la care se adăuga aceea că Rusia se afla deja în plină dezvoltare capitalistă. În 1891, când autorităţile au cedat în fine şi i-au permis să-şi susţină examenul de diplomat în drept la Universitatea din Sankt Petersburg, Lenin întruchipa un amestec, destul de răspândit (la vremea aceea), de anarho-terorist şi social-democrat.

Lenin, la cei douăzeci şi doi de ani ai lui, avea deja în acel moment o personalitate bine conturată. Silueta lui scundă şi îndesată, chelia prematură, ochii înclinaţi şi pomeţii proeminenţi, bruscheţea exprimării, însoţită adesea de un soi de mic nechezat sarcastic, nu făceau o impresie prea bună. Cei care l-au cunoscut atunci îl descriau prin cuvântul „provincial”: unora le amintea de un comerciant provincial, altora de un băcan sau un profesor de provincie. Acest individ lipsit de strălucire era însă mistuit de un foc interior care făcea repede uitată prima impresie. Nu existau pentru el decât două feluri de oameni: prieteni şi duşmani – cei; are îl urmau şi ceilalţi. În 1904, înainte de a-i fi devenit tovarăş, Troţki îl compara pe Lenin cu Robespierre, care, ca şi el, nu cunoştea decât „două partide – cel al bunilor cetăţeni şi cel al cetăţenilor răi”. Distincţia naturală „eu/noi – tu/ei”, transformată într-un dualism inflexibil, de tipul, prieten-duşman”, a avut două consecinţe cu mare înrâurire asupra istoriei acestui secol.

În primul rând, ea l-a condus pe Lenin la convingerea că politica înseamnă o permanentă stare de război. Într-unul dintre rarele lui momente e sinceritate, definind pacea ca „un moment de respiro între două războaie”, el îşi dezvăluia fără să vrea ascunzişurile cele mai profunde ale minţii. O astfel de mentalitate îl făcea din start inapt pentru orice fel de compromisuri, în afara celor de natură tactică. Atunci când Lenin şi adepţii lui au ajuns la putere, această atitudine a devenit o trăsătură de bază a regimului. O a doua consecinţă a fost incapacitatea de a tolera diferenţele de opinie. Dat fiind că Lenin considera că orice grup sau individ care nu făcea parte din partidul lui era implicit un adversar, deci reprezenta o ameninţare, o astfel de persoană sau grup trebuiau reduse la tăcere şi eliminate. Lenin era practic incapabil să suporte critica; pur şi simplu nu o înregistra. Aparţinea acelei categorii de oameni despre care un scriitor francez spusese cu un secol mai înainte că ştiu totul în afară de ceea ce li se spune. Fie erai de acord cu el, fie trebuia să-l înfrunţi. Aici se află izvorul întregii mentalităţi totalitare.

Convingerea lui Lenin că are dreptate şi lipsa oricărui scrupul moral i-au atras în rândurile Partidului Bolşevic pe pseudo-intelectualii care tânjeau după certitudine într-o lume plină de incertitudini. Bolşevismul oferea un refugiu mai ales tinerilor semianalfabeţi de la ţară, veniţi cu miile la oraş în căutare de lucru şi care se simţeau pierduţi într-o lume stranie şi rece, lipsită de genul de relaţii interpersonale cu care fuseseră obişnuiţi în sate. Partidul lui Lenin le dădea sentimentul unei apartenenţe; le plăceau coeziunea şi lozincile lui simple.

Ataşamentul total al lui Lenin faţă de revoluţie avea şi o latură atrăgătoare, făcându-l îngăduitor cu adepţii lui, chiar şi atunci când îl contraziceau în anumite privinţe. El îi conferea de asemeni un anume aer de modestie: contopit cum era cu cauza lui, ego-ul lui Lenin nu avea nevoie de acea adulaţie personală de care se bucură dictatorii. Îi era suficient triumful cauzei.

Lenin avea o pronunţată înclinaţie spre cruzime. A condamnat la moarte mii de oameni, fără nicio remuşcare, dar şi fără plăcere. Maxim Gorki, care l-a cunoscut îndeaproape, spunea că pentru Lenin fiinţa umană „nu prezenta practic niciun interes… gândea doar în termeni de partide, mase, state…” După 1917, când Gorki îi cerea să cruţe viaţa cutărui sau cutărui condamnat, Lenin părea sincer uimit de faptul că prietenul lui îşi pierdea timpul cu asemenea nimicuri. Aşa cum se întâmplă adesea (lucru valabil şi în cazul lui Robespierre), cruzimea lui Lenin avea drept revers laşitatea. Ori de câte ori intervenea un risc fizic, Lenin dispărea, chiar dacă asta ar fi însemnat să-şi părăsească oamenii. Când în cele din urmă a devenit şef al statului, a folosit puterile nelimitate de care dispunea pentru a-şi exorciza frica, ordonând executarea în masă a unor duşmani reali sau închipuiţi.

Ajuns la maturitate, Lenin era neschimbat. După ce, în jurul vârstei de treizeci de ani, formulase teoria şi practica bolşevismului, s-a înconjurat parcă de un zid invizibil, pe care nicio idee din afară nu îl putea străpunge. Fie erai de acord cu el, fie îl înfruntai; or, dezacordul faţă de opiniile lui trezea în Lenin pasiuni distructive. În asta stătea forţa revoluţionarului şi slăbiciunea omului de stat: deşi de temut în luptă, era lipsit de calităţile umane pe care le cere arta guvernării. Acest defect explică în ultimă instanţă eşecul eforturilor lui de a crea o societate nouă: Lenin era pur şi simplu incapabil să înţeleagă că oamenii obişnuiţi nu voiau altceva decât să trăiască liniştiţi.

În toamna lui 1893 Lenin s-a stabilit la Sankt Petersburg, aparent cu intenţia de a practica avocatura, în realitate pentru a-şi desăvârşi cariera de revoluţionar de profesie. Discuţiile cu marxiştii, din ce în ce mai numeroşi în rândul intelighenţiei tinere, l-au