convins să abandoneze (pentru moment) ideologia Voinţei Poporului şi să adere la social-democraţie, acceptând ideea că revoluţia trebuia să fie rezultatul unei dezvoltări complete a capitalismului şi că sarcina imediată a revoluţionarilor era organizarea muncitorimii. Contactul direct cu muncitorii l-a dezamăgit însă, fiindcă aceştia se arătau foarte puţin interesaţi de politică şi erau impermeabili la agitaţia revoluţionară. Lenin, împreună cu unii dintre tovarăşii lui, a început să distribuie în fabrici broşuri în sprijinul revendicărilor economice ale muncitorilor, cu speranţa că îi va ridica împotriva autorităţilor, atrăgându-i astfel în lupta politică. Arestat ca urmare a acestor acţiuni, a fost condamnat la trei ani de exil în Siberia, ani pe care i-a petrecut într-o căsuţă de ţară destul de confortabilă, alături de Nadejda Krupskaia, proaspăta lui soţie, scriind, traducând şi muncind în aer liber.

Veştile pe care le primea erau însă neliniştitoare. Mişcarea social-democrată era sfâşiată de erezii şi măcinată de diviziuni interne. Ceea ce îl neliniştea în mod special era apariţia unei orientări noi în sânul mişcării, orientare care considera apolitismul clasei muncitoare drept un dat inevitabil şi cerea socialiştilor să-şi concentreze eforturile în direcţia activităţii sindicale. Cum însă sindicatele acceptau sistemul capitalist, Lenin le considera antirevoluţionare prin natura lor. Aflat încă în exil, el a formulat o teorie revoluţionară extrem de neortodoxă, expunând-o într-o carte apărută în Germania în 1902 şi intitulată Ce-i de făcut?

Teza fundamentală a noii teorii a lui Lenin era că muncitorii nu voi înfăptui niciodată revoluţia prin ei înşişi, fiind dispuşi să ajungă la înţelegere cu patronii. Era aceeaşi premisă de la care pornise Zubatov atunci când avusese ideea înfiinţării unor sindicate sprijinite de poliţie. „În absenţa social-democraţiei, mişcarea muncitorească devine în mod inevitabil burgheză”, scria Lenin. Concluzia acestei surprinzătoare afirmaţii era că, atâta vreme cât nu erau conduşi de un partid socialist alcătuit din revoluţionari de profesie, muncitorii aveau să-şi trădeze interesele de clasă (aşa cum erau văzute acestea de socialişti), trecând de partea duşmanului. Spre binele lui, proletariatul trebuia condus de o mână de aleşi:

 

Niciodată în istorie o clasă nu a învins atâta vreme cât nu a dat naştere unor lideri politici… capabili să organizeze mişcarea şi să o dirijeze. Trebuie şi pregătim oameni care să-şi dedice revoluţiei nu doar serile lor libere, ci întreaga lor viată.

 

Dat fiind că muncitorii trebuiau să-şi câştige existenţa şi nu-şi puteau dedica „întreaga lor viaţă” mişcării revoluţionare, implicaţia premisei lui Lenin era că răspunderea de a conduce cauza proletară spre victorie revenea intelighenţiei socialiste. Această concluzie, care nu prea avea legătură cu marxismul, a dus la apariţia unui partid a cărui preocupare, înainte şi după luarea puterii, a fost să acţioneze în numele muncitorilor, fără a avea mandatul lor.

Pentru a-şi pune în practică noua teorie, Lenin s-a întors la tacticile Voinţei Poporului, cerând ca Partidul Social-Democrat Rus, înfiinţat oficial în 1903, să adopte o structură de organizare clandestină şi centralizată. Toate hotărârile urmau să fie luate de conducerea partidului şi să fie aduse la îndeplinire de celulele lui locale, fără a fi supuse discuţiei. Programul a fost respins de majoritatea reprezentanţilor partidului, însă Lenin a refuzat să se conformeze şi a început să-şi constituie propria facţiune, care avea să evolueze cu timpul spre o organizaţie de sine stătătoare.

Deşi în mod oficial cele două facţiuni au continuat să coexiste în cadrul Partidului Social-Democrat până în 1912, ruptura dintre menşevici şi bolşevici s-a produs încă din anii 1906–1907. Menşevicii, cu toate că rămâneau credincioşi idealului marxist al răsturnării ordinii sociale, se mulţumeau deocamdată să se ocupe de instruirea şi organizarea clasei muncitoare. Bolşevicii pregăteau deja cadre pentru revoluţie, pe care o considerau iminentă. Niciuna dintre grupări nu avea o audienţă de masă. La apogeul popularităţii lor, în 1907, bolşevicii numărau 46.100 de membri, iar menşevicii, 38.200 – într-o ţară cu o populaţie de 150 de milioane de locuitori, din care 2 milioane muncitori. Curând însă, aderenţa lor a început să scadă, numărul adepţilor devenind din ce în ce mai mic. În epoca relativ liniştită a mandatului lui Stolîpin, mai exact la 1910, cele două facţiuni luate laolaltă numărau, după estimarea lui Troţki, sub 10.000 de membri. Bolşevicii aveau audienţă mai ales în rândul ruşilor, în vreme ce menşevicii atrăgeau mai mult membri ai celorlalte etnii, în special pe georgieni şi evrei. La cel de-al cincilea congres al partidului, cel din 1907, 78,3 la sută dintre bolşevici erau ruşi, în rândul menşevicilor proporţia acestora fiind de numai 34 la sută. Intelectualii predominau în ambele facţiuni. Organismele de conducere erau, după afirmaţia lui L. Martov, liderul menşevicilor, alcătuite nu din muncitori, care nu aveau timp pentru astfel de activităţi, ci din intelectuali.

Deosebirile de opinie între Lenin şi menşevici erau nu doar de natură organizatorică, ci şi programatică. Pentru a se înfăptui cu succes revoluţia, atunci când aveau să fie întrunite condiţiile, trebuiau reuniţi toţi potenţialii adversari ai status-quo-ului, era de părere Lenin, inclusiv aceia ale căror aspiraţii de perspectivă erau opuse socialismului. Era vorba aici în primul rând de ţărănime şi de minorităţile neruse.

Social-democraţii ruşi, ca şi marxiştii din Occident, considerau că ţărănimea, cu excepţia unui mic număr de oameni lipsiţi de pământ, era o clasă „mic-burgheză”, reacţionară. Ei se opuneau cererilor comunelor ruse de a prelua tot pământul aflat în proprietate privată. Idealul lor era naţionalizarea terenurilor agricole, ca un prim pas spre colectivizare, în urma căreia ţăranii aveau să devină, asemenea muncitorilor industriali, nişte salariaţi ai statului. Lenin împărtăşea acest punct de vedere, dar tactica revoluţionară îi impunea să considere că sprijinul ţărănimii era indispensabil şi că, pentru a-l obţine, puteau fi acceptate pentru moment revendicările ţăranilor, ca şi programul socialist-revoluţionar, care cerea interzicerea vinderii şi cumpărării pământului şi transferarea lui în proprietatea comunelor. După câştigarea puterii, avea să se poată rezolva şi problema agrară, în conformitate cu doctrina marxistă.

Lenin a adoptat o tactică similară în privinţa minorităţilor naţionale. Ca toţi socialiştii, repudia naţionalismul şi era un adept al asimilării: orice soluţii care ar fi instituţionalizat diferenţele etnice – federalismul sau autonomia culturală, de pildă – trebuiau respinse. Programul