se exprima printr-o periuţă de dinţi nouă, un tub de pastă nou, o sticlă de colonie nouă. Câteodată, gândi el, adevărata dragoste este nu numai oarbă, dar şi tăcută. Începu să se frece pe dinţi, întrebându-se dacă în ideea asta nu se putea descoperi şi o melodie.

Specialista în igienă bucală intră în cameră, purtând doar nişte bikini din nailon roz.

― Bună dimineaţa, Larry, îl salută ea.

Era scundă, drăguţă, în stilul Sandrei Dee, iar sânii ei magnifici se îndreptau neclintiţi şi trufaşi drept spre el. Cum era bancul ăla vechi? Avea două revolvere de 38 şi o armă adevărată. Ha-ha, foarte amuzant. Făcuse aproape cinci mii de kilometri ca să petreacă o noapte cu Sandra Lee, care era mai-mai să-l mănânce de viu.

― Bună, îi răspunse el, ridicându-se din pat.

Era gol, însă hainele lui zăceau chiar la capul patului. Începu să se îmbrace.

― Am un halat, dacă vrei poţi să-l pui pe tine. Mâncăm scrumbie afumată şi slănină.

Scrumbie şi slănină? Stomacul lui începu să se revolte, mai să se întoarcă pe dos.

― Nu, scumpo, trebuie s-o iau din loc. Am o întâlnire cu cineva.

― Hei, hei, nu poţi să mă părăseşti chiar în stilul ăsta...

― Este vorba de o întâlnire importantă.

― Păi, să ştii că şi io sunt importantă!

Începea să devină cam stridentă. Simţea că-l zgârie pe timpane. Fără vreun motiv anume, îi veni în minte cum strigă Fred Flintstone „WIIILMAAA!” cât îl ţin plămânii lui din celuloid.

― Bronxul se cam poate citi pe tine, iubire, îi zise el.

― Asta ce vrea să însemne? Îşi înfipse mâinile în şolduri, cu lopăţica plină de grăsime ţinută într-unul dintre pumnii strânşi, aidoma unei flori din oţel. Sânii ei se legănară ademenitor, dar Larry nu se lăsă impresionat. Îşi trase pantalonii şi-i încheie. Şi ce dacă sunt din Bronx, ţi se pare că am şi pielea neagră? Ce-ai împotriva Bronxului? Nu cumva oi fi v-un rasist?

― N-am nimic împotriva cartierului ăsta şi nici rasist nu sunt, spuse, apropiindu-se de ea în picioarele goale. Uite ce este, persoana pe care trebuie s-o întâlnesc este chiar maică-mea. N-am revenit în oraş decât acum două zile şi nici măcar nu i-am telefonat ieri seară sau ceva de genul ăsta... aşa-i? adăugă el, sperând încă.

― Nu ai sunat pe nimeni, îl lămuri ea morocănos. Aş pune pariu că-i vorba de maică-ta.

Se întoarse la pat şi-şi vârî picioarele în mocasini.

― Ba da. Ăsta-i adevărul. Lucrează în Chemical Bank Building. Este administratoare. Ei, bănuiesc că între timp au avansat-o la funcţia de supraveghetoare a unui etaj.

― Şi nici nu te cred că eşti Larry Underwood ăla cu discul.

― Crezi ce vrei tu. Eu trebuie să plec.

― Eşti o puţă de doi bani! se aprinse ea. Ce crezi că o să fac acum cu tot ce-am gătit?

― Eventual le poţi arunca pe fereastră, îi sugeră el.

Ea emise un ţipăt ascuţit de furie şi lansă lopăţica spre el. În oricare alt moment al vieţii lui, lopăţica şi-ar fi greşit ţinta. Una dintre cele mai de seamă legi ale fizicii ne învaţă că o lingură nu va parcurge o traiectorie dreaptă când va fi aruncată de o specialistă în igiena bucală, şi încă la supărare. Dar – excepţia confirmă regula – unealta descrise mai multe rotaţii în aer şi poc! drept în fruntea lui Larry. Nu-l duru prea tare. Apoi văzu două picături de sânge căzând pe covor, atunci când se aplecă să ridice lopăţica de pe jos.

Făcu doi paşi cu unealta în mână.

― Ar trebui să-ţi trag vreo câteva la fund cu asta! strigă el.

― Sigur că da, îngăimă ea, trăgându-se înapoi şi începând să bâzâie. Păi de ce nu? Marea stea a muzicii. Fute şi fuge. Am crezut că eşti un băiat de treabă. Dar nu eşti.

Mai multe lacrimi i se prelinseră pe obraji, iar de pe falcă picurară pe partea de sus a pieptului. Fascinat, Larry urmări cum o lacrimă o ia în jos pe panta sânului drept şi se opreşte exact pe sfârc. Avea efectul unei lupe. Puteai să vezi porii şi vârful unui perişor negru răsărind din marginea interioară a aureolei. Isuse Cristoase, să ştii c-o iau razna, îi trecu prin minte.

― Trebuie să plec, declară el.

Jacheta lui din stofă albă era pusă pe capătul patului. O luă şi o aruncă peste umăr.

― Nu eşti băiat de treabă! ţipă ea când îl văzu trecând în salon. Doar asta m-a atras la tine, am crezut că eşti băiat de treabă!

Priveliştea din salon îl făcu să scoată un geamăt. Pe canapeaua unde, din vagile lui amintiri, avusese loc scena de amor, zăceau cel puţin două duzini de exemplare din Baby, Can You Dig Your Man? Alte trei se aflau pe platanul prăfuitului sistem stereo portabil. Pe peretele opus era un poster uriaş cu Ryan O’Neal şi Ali McGraw. A fi înfulecat înseamnă să nu ajungi niciodată să spui îmi pare rău, ha-ha. Isuse, să ştii că înnebunesc cu adevărat!

Ea rămase în uşa dormitorului, plângând patetic. Văzu o cicatrice sub unul dintre genunchii ei, unde se tăiase probabil în timp ce se rădea.

― Ascultă, să-mi dai un telefon, îl rugă ea. Nu sunt supărată pe tine.

Ar fi trebuit să zică „sigur că da”, şi cu asta s-ar fi încheiat întreaga poveste. Se pomeni însă scoţând un râs dement şi spunând: „Vezi că ţi se arde scrumbia.”

Începu să ţipe şi o porni spre el, dar se împiedică de una dintre pernele de pe jos şi căzu. Cu un braţ răsturnă o sticlă de lapte pe jumătate plină, clătinând şi sticla goală de Scotch de lângă ea. Sfinte Dumnezeule, îi trecu lui Larry prin minte, nu cumva am amestecat chestiile astea două?

Ieşi repede şi o luă pe scări în jos. În timp ce parcurgea ultimele şase trepte înainte de uşa de la intrare, o auzi urlând după el, din holul de la intrare: Nu eşti băiat de treabă! Nu eşti...

Trânti uşa în spatele lui şi imediat îl învălui aerul ceţos, cald şi umed de afară, aducând cu el aroma primăvăratică a copacilor şi a eşapamentelor. Un adevărat parfum, după mirosul de untură prăjită şi fum de ţigară stătut. Mai avea şi acum în mână ţigara