Acum am o idee cum putem proceda. Azi dimineață am luat-o pe Henrietta asta la-ntrebări ș-am căpătat o descriere a îmbrăcămintei pe care o purta la douășpe ianuarie, în ziua cînd a murit Granworth.

Mă ridic și-i dau lui Fernandez o copie a listei articolelor de îmbrăcăminte cu descrierea respectivă. O privește îndelungat.

— Îți amintești s-o fi văzut purtînd vreunu’ din lucrurile astea? îl întreb.

— Îmi cam amintesc de mantou și pălărie, spune, da’ n-aș putea preciza ziua. E clar, în ziua aia n-am văzut-o deloc. Aveam zi liberă.

— E-n regulă. Fernandez, zic, da’ există doi indivizi care-ar putea să depună mărturie sub jurămînt în privința articolelor astea vestimentare. Așa ar fi, de pildă, femeia de serviciu din apartamentul soților Aymes. Îmi vine să cred că ea a făcut bagajele Henriettei și s-a-ngrijit de echipamentul ei înainte ca să fi plecat la Hartford, nu-i așa?

Ridică sprîncenele.

— Fără doar și poate, spune. Marie Dubuinet – asta-i femeia de serviciu – trebuie să știe și aș putea să-ți spun unde să dai de ea. Mai e încă la New York. E camerista doamnei John Vlaford și sigur știe. E o fată foarte isteață, Marie. Nu uită niciodată chestii din astea.

— E-n regulă, zic, și mai e încă cineva. Mai e paznicu’ de pe cheiu’ lui Cotton. Dacă omul ăla a avut o vedere atît de bună ca să observe că din mașina lui Granworth a coborît o damă, cred c-ar putea să fie destul de bună ca să-și amintească haina și pălăria de blană cu care era-mbrăcată. Plec la New York cu detaliile astea și voi pune poliția d-acolo să le verifice prin cameristă și paznic. Dacă ăștia vor identifica îmbrăcămintea, atunci mă-ntorc s-o ridic pe Henrietta – și vă pot spune de p-acum că-s mie-n sută sigur că ea l-a curățat pe Aymes.

Și mai e înc-un lucru, Fernandez, continui. Cred că m-am înșelat în privința individului care-a tras asupra mea noaptea trecută, cînd am bănuit c-ai fi tu. Poate că nici măcar individ nu era – poate că era o damă.

Îl privesc așa, cu subînțeles.

Pungașu’ zîmbește.

— Ei da, s-ar putea să ai dreptate-n privința asta, zice. Un lucru-i sigur, că n-am fost eu ăla. Periera, care-i aici și încă vreo cîțiva băieți știu că nu m-am mișcat d-acolo. Da’, continuă, poate că ai dreptate. Îmi place Henrietta. da’ nu-mi place crima și mă tem că ea trebuie să-l fi curățat pe Granworth, așa cum spui, ceea ce nu mă-mpiedică să-mi pară rău cu toate astea, zice, pentru că-i o damă faină.

— Mie-mi spui?! zic. Toate relele se trag de la damele faine. Sînt mai rele decît cel mai rău dintre criminali. Pur și simplu le doare-n cot!

Mă ridic.

— E-n regulă, băieți! le zic. Luați-o din loc. Iar tu, Periera, să nu uiți că răspunzi de Henrietta, și ție, Fernandez, îți mulțumesc pentru pontu’ cu femeia de serviciu. Mă ocup de treaba asta fără-ntîrziere.

După ce-au plecat m-așez la birou și-mi iau un răgaz de gîndire liniștită. S-ar putea ca treaba asta să reușească, și dacă nu, atîta pagubă.

Metts dă buzna. Zîmbește cu toată fața.

— Nu-ncape vorbă c-ai lucrat-o bine pe dama asta, spune. La un moment dat am crezut c-are să te sfîșie. Ascultam din camera de-alături, continuă. N-aș fi putut lăsa să-mi scape. Mă-nțelegi că nu prea am multe distracții p-aici.

Îmi predă fotografiile developate ale Henriettei și fișa cu amprentele digitale și cartoteca cu datele personale. Le pun pe birou.

— Ce urmează acum, Lemmy? întreabă. Nu știu ce urmărești cu toate astea, dar orice-ar fi, trebuie să mărturisesc că ai o tehnică nemaipomenită. Eu mai am ceva de făcut?

— Sigur că da, zic, mai sînt vreo cîteva lucruri pe care poți să le mai faci p-aici. Unu’, e să dai de știre prin tîrgul ăsta c-am șters-o la New York și că nu mă voi întoarce decît peste vreo săptămînă. Altul e să supraveghezi discret conacul Altmira și să ai grijă ca coana Henrietta să nu-și ia zboru’ și s-o-ntindă, lăsîndu-ne țuț, iar al treilea și ultimu’ lucru pe care-l poți face, e să-mi aranjezi un loc la avion, că m-a apucat doru’ de ducă.

— Zbori la New York? întreabă.

— Nici pomeneală de New York, zic. Zbor la Yuma, apoi o iau de-a lungu’ frontierei de stat a Arizonei și mă infiltrez în Mexic. Am întîlnire acolo c-o damă.

Zîmbește.

— E vreo damă mișto, Lemmy? zice.

— N-aș putea să știu, îi spun. N-am văzut-o niciodată, da’ cred că i-a venit rîndu’ să facă cunoștință cu mine. Acu’ te rog să fii băiat bun și să-mi aranjezi locu’ la avion, vrei?

Spune că-i in regulă și se duce. Apuc telefonu’ și expediez o telegramă cifrată la birou’ central de cercetări criminale din New York. Trimit lista articolelor de îmbrăcăminte ale Henriettei și le cer să verifice lista interogînd pe camerista Marie Dubuinet și pe paznicu’ de la docu’ lui Cotton, și să-mi transmită rezultatu’ telegrafic la Palm Springs, unde vreau să-l găsesc la-napoiere.

Tocmai terminasem treaba asta, cînd intră Metts. Aranjase chestia cu avionu’, telefonic, din camera alăturată. E băiat drăguț Metts ăsta, se simte bine și-i place să vorbească.

Sînt așezat la birou și privesc fotografiile făcute de poliție pentru identificarea Henriettei. Citesc cartoteca cu datele personale:

Henrietta Marella Charlsworth Aymes

Văduvă. Soția lui Granworth Aymes, decedat prin sinucidere 12/13 ianuarie, 1936.

Înălțimea un metru șaptezeci și unu de centimetri și jumătate.

Părul brun. Ochii albaștri. Aspectul sănătos. Trăsăturile regulate.

Talia subțire. Portul drept.

Vorbirea educată, vocea cultă.

Greutatea 61 kg.

Asta cred că-i o descriere bunicică a Henriettei. Cercetez apoi amprentele. Nu-ncape-ndoială că le-au luat la fix, iar fotografiile sînt foarte reușite.

— Bună treabă, șefule, îi zic. Ai personal bun p-aici.

Îi fac semn cu capu’. Trece-n spatele meu și mi se uită peste umăr la fotografii și la amprente, apoi la