că aruncarea în prăpastie nu era singura alternativă a inculpatului. Din moment ce a reușit s-o facă, înseamnă că era mai puternic decît așa-zisul agresor. Putea să-l țină la respect într-o încăierare care n-ar fi durat mult, deoarece telefericul nu face decît cinci, șase minute pînă ajunge jos. Fără succes a fost obiecția mea bazată pe depoziția martorilor, că acuzatul nu era mai puternic decît victima, care era un zdrahon în stare să doboare șapte inși, cum a făcut-o odată… Da, dar atunci, mi s-a răspuns, dacă era așa de puternic, cum a reușit acuzatul să-l învingă, și nu într-un simplu schimb de lovituri, ci într-o încleștare pe viață și pe moarte? Ce puteam să mai adaug? Că Petrini nu a folosit numai forța, care era mai mică decît a zdrahonului, ci și viclenia, în disperare, simțind că nu era de glumit, viața sa și a prietenei lui erau în primejdie? Cum să dovedești asta?

Un proces în care m-am zbătut, cheltuind o energie considerabilă, să obțin amînări lungi, să aduc noi martori (fiindcă nu i-am adus pe toți deodată), sugerînd instanței că graba în justiție duce la erori judiciare. În același timp scontam pe presiunea de imponderabile. Timpul poate înmuia și șterge convingerea pe care procurorul o inculcase instanței, că cei doi s-au înțeles între ei să scape de un ins care îi împiedica să trăiască împreună. Și s-o accepte, încetul cu încetul, pe a mea. Reușisem, instanța era binevoitoare cu Petrini, lungile amînări îmi erau acordate chiar și cînd motivele invocate de mine nu erau prea convingătoare (de pildă starea sănătății acuzatului, cînd reușii să-l țin pe Petrini trei luni în spital). Dar nu știam că reușisem doar parțial, în sensul că verdictul fusese considerat de judecător drept moderat, după cum îmi declară ulterior, clientul meu riscînd, zise el, să ia douăzeci de ani. „Și nu uitați, îmi mai spuse, că antecedentele acestui Petrini sînt departe de a înclina balanța justiției în favoarea lui, fără ele ar fi putut fi achitat sau să scape cu doi, trei ani…” „N-au fost invocate”, i-am răspuns. „N-au fost, dar i se cunoșteau! Cum vă explicați înverșunarea procurorului? Iar noi a trebuit să ținem seama de asta.”

Așa deci! Reaua soartă îl urmărea pe prietenul meu, de aceea fusese el atît de sigur că n-o să scape. Cu un total eșec s-a soldat ideea mea că Matilda, fosta soție a lui Petrini, va reuși să-l convingă pe Mircea, acel mare șef care la despărțire o încurajase să nu ezite să-i ceară, la nevoie, sprijinul. „Doamnă, îi spusei cînd o vizitai, e vorba de tatăl fiicei dumneavoastră.” „Nu e nevoie să mi-o spuneți, zise ea. Sper să-l salvez, deși am mari îndoieli, Mircea l-a mai salvat o dată.”

Îmi ascunsei uimirea contemplînd această femeie pe care o iubise foarte tare Petrini. Știam că e mai în vîrstă decît el, dar nu într-atît: părea să aibă cincizeci de ani. Se îngrășase (prietenul meu nu-mi spusese niciodată că ea avea această predispoziție) și îi îmbătrîniseră mai ales ochii, care aveau imense cearcăne împrejur. Era însă plină de viață, ceea ce, trebuie s-o spun, nu-i stătea bine deloc. Probabil această poftă de viață îi rămăsese intactă ca odinioară, cînd o cunoscuse Petrini, dar corpul i-o luase înainte și se ruinase. De aceea, poate, îl părăsise pe Petrini pentru un bărbat mai în vîrstă, presimțind că o bătrînețe pretimpurie o va face demnă de milă lîngă un soț în plină putere și care în mod sigur o va trăda? Înțelesei apoi, văzînd-o pe Silvia, de ce Petrini suferise atît de mult cînd această femeie îl părăsise: într-adevăr fetița îmi apărea ca o mică divinitate, față de care nu puteai avea decît un cult, cu totul altfel decît cel pe care îl are orice om pentru copiii lui. Semăna cu Petrini, dar puțin și cu maică-sa, cu deosebirea că ea avea în plus, peste chipul ei expresiv, inocența, însă, aș zice, o inocență care știa, lucru rar, căci îți sugera că micile suferinți mărunte care rod de obicei marile elanuri și idealuri pe ea n-o vor atinge, orice i s-ar întîmpla în viață. N-aș putea să aduc acest elogiu și copiilor mei, deși sînt și ei foarte reușiți.

„Mi-a promis, îmi spuse Matilda după ce se întoarse de la București. «Îl voi feri și de astă dată, a zis, să nu cadă victima unei justiții excesive. Petrini e un tip tare și orgolios. Foarte adesea cei tari sînt mai puțin fericiți în viață decît cei slabi și mai umili», a mai zis el.”

L-a ferit? mă întreb eu acum. Eu zic că nu! Sau poate că totuși l-a ferit?!… Șase ani cît i se dădu lui Petrini, iar doamnei Culala un an, nu erau o condamnare excesivă…

Capitolul XIX

Dacă m-a ferit Mircea de o justiție excesivă?… Da, m-a ferit, dar nu direct, ci prin legea de atunci care reglementa nu în ani, ci în norme de muncă, durata unei condamnări, lege la care poate că o fi contribuit și el… Dacă făceai două norme pe zi, asta însemna o reducere la jumătate a pedepsei. Eu am făcut trei, fiindcă aceste norme nu erau mai mari decît ale unui muncitor liber, iar eu aveam experiența de la Baia Sprie și experiența din uzină și nu spun că mi-a fost ușor, dar nici imposibil să fac un efort suprem și să-mi recîștig libertatea. Mi s-a dat un strung într-un atelier mecanic la care lucram de dimineață pînă seara tîrziu. Chestiune de adaptare, un om poate face multe dacă reușește să nu uite nici o clipă pentru ce o face, dacă merită. Dar eu am pornit-o de la început cu un gînd foarte clar că merita, două ființe pe care le iubeam mă așteptau afară: fetița mea și Suzy… Încît după doi ani condamnarea mea lua sfîrșit…

…A gîndi puțin nu înseamnă totdeauna o deficiență. Alte forțe ale sufletului, ținute pînă atunci sub obroc de trufia gîndirii, ies la iveală și