se zvîrcolea și urla coșcogea dihanie, iar marginile cortului fluturau și erau sfîșiate de loviturile ei; în cort, Gromeko se lupta cu Generalu, care încerca să se ascundă în spatele său. Buimăcit de somn, Gromeko credea că fusese atacat de o fiară. Kaștanov nu izbutea de fel să găsească chibriturile, pe care le pusese în căciulă, lîngă ceas. Nu putea da nici chiar de căciulă. Papocikin striga de afară:

— Ieșiți mai repede afară prin spatele cortului. E un leu pe care nu-l pot ucide, fiindcă mă tem să nu nimeresc în vreunul din voi.

În cele din urmă, fiara mai întinse o dată convulsiv labele și rămase țeapănă. Makșeev dădu de chibrituri și aprinse o lumînare. Gromeko îl lăsă pe Generalu, apoi cei trei exploratori, îmbrăcați sumar, desfăcură cu teamă pînza din spatele cortului, ieșiră de-a bușilea afară și priviră în jur, ca să vadă ce s-a întîmplat. Se așezară în jurul focului stins și Papocikin nemaiavînd încotro mărturisi că adormise și nu mai alimentase focul, astfel că fiara se încumetase să-i atace.

Dihania răpusă era un leu cu dinții ca niște săbii, deși după conformația corpului semăna și cu ursul; numai forma capului și a labelor arăta că face parte din familia felinelor. Coama, nu prea mare, era aproape neagră, blana — galben-brună, iar coada nu avea pămătuf. Colții de pe maxilarul superior erau tot atît de înfiorători ca și ghearele de la labele-i uriașe.

Cînd cercetară stricăciunile pricinuite cortului, exploratorii constatară că aveau mult de reparat; la fel ca și la cizmele lui Makșeev. Ceasul lui Kaștanov, făcut zob împreună cu căciula sfîșiată și o chibritelniță strivită fură găsite după o îndelungată căutare, într-un colț al cortului.

Gromeko îl scoase de după așternutul său pe Generalu, care tremura ca varga; el examină cu băgare de seamă cîinele și-i spălă rănile. Apoi traseră leul mai la o parte și hotărîră să-și continue somnul. Makșeev rămase de gardă și restul nopții trecu în liniște. Dimineața, constatară că între timp se mai luminase, iar numărul și întinderea petelor de pe Pluton, parcă, parcă se mai micșoraseră. Hotărîră să mai aștepte și se apucară să repare cortul, apoi să măsoare și să jupoaie leul ucis. Către prînz se lumină bine de tot, iar ceva mai tîrziu, Pluton, care parcă își redobîndise puterea, topise cea mai mare parte a petelor ce-i acopereau discul. Lumina lui părea deosebit de strălucitoare după amurgul ce durase patruzeci de ore..

Făcură repede bagajele, încărcară bărcile și pluta și porniră pe rîu mai departe, de astă dată mai încet, fiindcă ambarcațiunea nu luneca destul de repede pe apă și trebuiau să vîslească tot timpul. Spre seară, priveliștea începu să se schimbe. Colinele de pe maluri erau din ce în ce mai scunde, iar apoi dispărură cu totul. Locul pădurii dese și ai hățișurilor îl luă acum o cîmpie cu crînguri răzlețe, în care predominau boababi gigantici. Numai de-a lungul malurilor se întindea o fîșie îngustă de ierburi buiace. Aici creșteau palmieri, bambuși, liane, trăiau fel de fel de păsări și cîteva specii de maimuțe. Pe cîmpie pășteau turme de antilope, mastodonți, rinoceri, cămilo-girafe, girafe și cai primitivi. În hățiș, lîngă rîu, mișunau tigri, hipopotami și cerbi.

REPTILE MONSTRUOASE ȘI PASĂRI CIUDATE

Noaptea poposiră pe un ostrov măricel. O bună parte a acestuia avea caracter de stepă. Numai de-a lungul malului se întindeau grupuri de tufe care alternau cu păpuriș. Ridicară cortul la capătul de nord al ostrovului, de unde se vedea cum rîul se împarte în două brațe, fiecare din ele cu o lățime de cel puțin o sută de pași.

După cină, o larmă neașteptată tulbură liniștea care domnea în jur. De pe malul opus al rîului răsunară niște chiote prelungi, de parcă ar fi strigat o mulțime de oameni. Din cînd în cînd un lătrat furios, întretăiat de urlete puternice, acoperea larma.

Din hățișul de verdeață ieși în goană, frîngînd trestiile și străbătînd tufișurile, o mică turmă de patrupede roșcate, cu pete albe; animalele se aruncară în apă, căutînd să se refugieze pe ostrov. După ele dădu năvală o haită de fiare pestrițe, care începură să înoate urlînd și lătrînd; ele se străduiau să izoleze de restul turmei un animal care rămăsese în urmă și care era, pesemne, la capătul puterilor.

După cîteva clipe, animalele fugărite ajunseră pe ostrov și trecură în goană pe lîngă cort; ele semănau cu niște cai, deși aproape că nu aveau coamă.

Animalul rămas în urmă reuși și el să ajungă pe ostrov înaintea fiarelor, dar urcă anevoie povîrnișul abrupt al malului și cînd ajunse sus, urmăritorii îl înconjurară urlînd și lătrînd. Animalul își adună ultimele puteri și începu să zvîrle cu copitele din față și din spate, ajutîndu-se și cu dinții. Dar această luptă inegală cu atîția dușmani nu putea dura mult. Evitînd loviturile, fiarele se strînseră roată în jurul victimei și așteptară ca ea să cadă istovită.

În acea clipă interveniră oamenii; trei focuri trase în haită doborîră două jivine și puseră pe fugă pe celelalte. Dar victima, sleită de puteri, nu putu profita de acest ajutor neașteptat. Cînd vînătorii ajunseră aproape de animal, el abia mai sufla. Pe gît avea o rană mare, pricinuită pesemne de colții unei fiare cînd haita atacase herghelia. Iată de ce victima, care în fuga ei deznădăjduită pierduse într-una sînge, ajunsese la capătul puterilor.

Examinînd dihăniile, vînătorii constatară că sînt niște mamifere primitive.

Fiarele erau de mărimea unui lup siberian, dar corpul și coada lor lungă și subțire semănau mai curînd cu acelea ale unor feline. Blana era brună, cu dungi galbene transversale pe spinare și coaste, și galbenă pe pîntece. Dinții erau aproape identici, părînd mai degrabă niște colți.

Victima semăna întrucîtva cu un cal. Nu era mai înaltă decît un asin mare, dar mai grațioasă decît acesta, căci avea picioarele subțiri, care se terminau fiecare nu cu o copită, ca la caii adevărați, ci cu patru copite. Numai copita din mijloc era mai dezvoltată, celelalte avînd o formă embrionară.