class="p1">După ce examinară acest cal ciudat, Kaștanov și Papocikin ajunseră la concluzia că animalul e un cal primitiv, strămoșul cailor de astăzi, care seamănă la înfățișare cu lama americană.

A doua zi, călătorii avură priveliștea aceleiași cîmpii — o adevărată savană sau preerie, cu iarbă înaltă și grupuri de tufe și copaci de-a lungul malurilor rîului și pe nenumăratele ostroave. Pe unul din ostroavele mai mari văzură o turmă de titanoteri — animale înrudite îndeaproape cu hipopotamul și rinocerul.

Exploratorii aveau de gînd să tragă la mal, puțin mai jos, la adăpostul tufișurilor, ca să se apropie pe furiș de turmă și să ucidă un titanoteriu, dar întîlniră un animal și mai interesant — rinocerul cu patru coarne, reprezentantul pachidermelor străvechi. Colosul stătea cu picioarele din față în apă și se adăpa. Cînd pluta se apropie, el înălță capul hidos și căscă larg gura, ca și cînd ar fi vrut să înghită sau cel puțin să-i scuipe pe nepoftiții oaspeți. Pe maxilarul superior îi creșteau de ambele părți doi colți galbeni, lungi; la rădăcina nasului, între ochișorii săi, creșteau alături două coarne nu prea mari, cu vîrfurile în afară, iar de după urechi răsăreau alte două coarne, boante, ca niște cioturi.

Dar nu apucară exploratorii să tragă la mal și să se pitească îndărătul tufișurilor ca să fotografieze acest interesant animal, că el se depărtă de rîu, alergînd greoi în trap mărunt. Kaștanov și Papocikin se luară după el, în nădejdea că pînă la urmă se va opri. Dar deodată zăriră într-o pajiște o dihanie uriașă care stătea lîngă un copac înalt, rupînd frunze la o înălțime de vreo cinci metri. După forma trupului și culoarea pielii, animalul semăna cu un elefant gigantic; spinarea lui se înălța la vreo patru metri deasupra pămîntului. Capul și gîtul lung al animalului nu erau însă ca la elefant. Capul, relativ mic în comparație cu trupul uriaș, semăna cu acela al tapirului, avînd buza superioară mai lungă, fapt care îngăduia animalului să apuce lesne mănunchiuri întregi de frunze,

— Ce monstru o mai fi ăsta? șopti Papocikin. Are trup de elefant, gît de cal, cap de tapir și apucături de girafă.

— După părerea mea, — zise Kaștanov, — avem norocul să vedem un reprezentant rar al subfamiliei rinocerilor fără coarne, ale căror rămășițe s-au găsit de curînd în Belucistan; de aceea acest uriaș — cel mai mare dintre mamiferele terestre — a fost botezat beluchiteriu. El a trăit pe la sfîrșitul Oligocenului sau începutul Miocenului.

— Ce matahală? se minună zoologul. Cred că aș putea trece pe sub pîntecul lui fără să mă aplec, lăsînd doar capul puțin mai jos.

— Dacă am pune alături de această namilă un rinocer adult din India, spinarea acestuia abia ar ajunge pînă la pîntecul uriașului nostru, așa că rinocerul ar părea puiul lui.

— Ce păcat că niciunul din noi nu poate să stea lîngă el în timpul fotografierii, pentru ca mărimea lui să fie și mai evidentă, zise cu părere de rău Papocikin pe cînd fotografia. Deși pare inofensiv, nu m-aș încumeta să mă apropii de el; dacă ne-ar atinge din întîmplare cu piciorul, ne-ar rupe oasele.

— Fotografiază copacul împreună cu animalul; vom măsura pe urmă înălțimea copacului.

Vînătorii așteptară pînă ce beluchiteriul [23] se depărtă și cu ajutorul unei busole de mînă calculară înălțimea copacului. Apoi măsurară urmele namilei și constatară că ele sînt relativ mici în comparație cu mărimea animalului.

Spre seară zăriră pe țărmul unui ostrov o pereche de corifodoni — niște pachiderme uriașe, care prin forma corpului semănau cu titanoteriu.

Cînd dădu cu ochii de plută, masculul ridică capul și căscă un bot uriaș în care se vedeau, ieșind din fiecare maxilar, cîte doi colți ascuțiți, destul de lungi.

Exploratorii însă nu putură coborî pe uscat ca să vîneze, căci zăriră ceva mai departe pe mal o fiară uriașă, care își devora prada. Cînd văzu pluta, fiara se ridică și scoase un răget înspăimîntător.

Trunchiul de colos al animalului se sprijinea pe niște picioare scurte și destul de subțiri. Botul său lung semăna cu acela al ogarului. Fiara aducea într-atîta cu un tigru uriaș, încît exploratorii nu îndrăzniră să se apropie.

Așa se făcu că în ziua aceea nu reușiră să răpună niciunul din aceste animale pe care le întîlneau pentru prima oară.

A doua zi, pe cînd pluteau la vale, zăriră ici și colo, pe malurile rîului și pe ostroave cai, titanoteri, rinoceri cu patru coarne, antilope, creodoni — niște animale de pradă, precum și alte sălbăticiuni. După părerea lui Kaștanov, fauna aparținea în genere începutului perioadei terțiare.

După masă traseră la mal, ca să exploreze cîmpia și să vadă cum arată împrejurimile.

Lîngă un lac zăriră o dihanie care le stîrni curiozitatea. Ca și celelalte ierbivore, ea păștea liniștit, rumegînd iarba grasă.

Acest fapt îi liniști pe vînători; ei puseră însă din nou mîna pe arme, cînd, strecurîndu-se prin tufișuri spre malul lacului, ajunseră deodată în preajma namilei. Chiar și Generalu, care între timp se obișnuise cu toate aceste lighioane și care deosebea îndată animalele de pradă de cele ierbivore, se înspăimîntă și se lipi, mîrîind, de picioarele lui Makșeev.

— E un rinocer gigantic, șopti acesta, oprindu-se la adăpostul tufișurilor, ca să nu sperie dihania sau ca să n-o întărîte.

Dar numai la prima vedere animalul semăna cu un rinocer, deoarece avea un mic corn la rădăcina nasului. În schimb aducea cu un taur prin perechea de coarne mari, îndreptate înainte, ce-i creșteau pe frunte; în rest animalul se deosebea și de rinocer și de taur. Capul său era disproporționat de mare în comparație cu trupul, avînd aproape doi metri în lungime; partea dindărăt a țestei se lățea, transformîndu-se într-o creastă turtită și lată care, de departe, putea fi luată drept niște urechi uriașe, răsfrînte. De fapt, însă, creasta era numai o podoabă sau slujea poate pentru apărarea jumătății superioare a gîtului. Ea era acoperită de solzi mărunți, cu zimți ascuțiți pe margine. Acest guler sporea fără îndoială greutatea căpățînii, care și așa era uriașă și împiedica animalul