Picioarele din față erau mult mai scurte decît cele dinapoi și de aceea animalul umbla cu partea dindărăt a corpului mai ridicată. Cînd capul și picioarele sale dispăreau în ierburile înalte, dihania semăna cu o movilă de vreo cinci metri înălțime. Corpul ei mătăhălos era acoperit cu o cuirasă din plăci rotunde, mai mari pe spate și pe coaste, mai mici pe șale, picioare și pîntece. Trunchiul se termina cu o coadă nu prea lungă, dar groasă, pe care animalul își sprijinea partea dinapoi a trupului. De la vîrful botului, ce părea că se sfîrșește cu un cioc ascuțit, pînă la rădăcina cozii, animalul măsura vreo opt metri.

— Asta zic și eu lighioană! șopti Gromeko, privind ca și ceilalți vînători neobișnuitul animal; acesta părea o movilă ce se mișca încet de-a lungul malului, devorînd iarba și tufișurile.

— Ce fel de animal o fi oare? întrebă Papocikin.

— Cred că e triceratopsul, un reprezentant al Ordinului dinozaurilor, din care făceau parte diferite reptile gigantice, răspunse Kaștanov.

— Care va să zică e o reptilă! Dar oare au existat reptile cu coarne? exclamă Makșeev.

— Ordinul dinozaurilor cuprindea fel de fel de reptile, și carnivore, și ierbivore, și mai mari, și mai mici, care au apărut în Triasic și au trăit pînă în Cretacic inclusiv.

— Iată-ne așadar și în plin Cretacic! [24]exclamă Papocikin. Cu cît o să plutim mai departe, cu atît o să întîlnim, probabil, mai mulți monștri din aceștia.

— Ar fi bine dacă toți monștrii pe care îi vom întîlni ar fi tot atît de blînzi ca acesta! spuse Gromeko. Drept să spun, nu m-aș bucura de loc să dăm ochii cu o fiară de pradă de o asemenea mărime. Nici n-apuci să tragi un foc de armă, că te și sfîșie.

— Îndeobște, animalele mari sînt greoaie! obiectă Kaștanov. După părerea mea, tigrul machairod e mult mai primejdios decît acești uriași.

— Aș da orice dacă l-am putea face să ridice puțin capul, — spuse Papocikin, — sau dacă am reuși să-l ademenim în cîmp deschis. Am făcut două fotografii, dar în niciuna din ele nu se văd picioarele și vîrful botului.

— Ce-ar fi să tragem în el! propuse Makșeev.

— Asta în nici un caz! Sau se va speria și va fugi, sau se va năpusti asupra noastră. Cred că o asemenea dihanie n-o dobori ușor nici cu un glonț dum-dum.

— Atunci să-l asmuțim pe Generalul.

După multă trudă izbutiră să asmută împotriva monstrului cîinele, care tremura și mîrîia. Generalu o luă la goană spre namilă lătrînd cît îl țineau fălcile, dar se opri la o distanță respectabilă. Acest atac al cîinelui avu însă un efect surprinzător. Dihania se aruncă în lac, ridicînd trîmbe de apă, și dispăru în vîltoarea tulbure.

Rîseră cu toții de această fugă rușinoasă, iar Generalu, mîndru de izbîndă, alergă spre mal și începu să latre cu furie spre undele tulburi, ce făceau cercuri, cercuri. După un timp, în mijlocul lacului răsăriră cele două coarne și gulerul reptilei care scosese capul ca să respire. Papocikin, care stătea tot timpul cu aparatul pregătit, fu nevoit să se mulțumească cu fotografierea capului, căci reptila, după ce înghiți aer, văzu pe mal pe ciudații săi urmăritori și se dădu din nou la fund.

Lîngă un alt lac, Generalu scoase din hățiș un întreg cîrd de păsări ciudate. Acestea semănau cu niște lebede mari, dar aveau corpul mai lung, gîtul ceva mai scurt, iar ciocul mult alungit, ascuțit și înzestrat cu dinți mărunți ca niște ace. Păsările înotau admirabil, cufundîndu-se din cînd în cînd pentru a prinde pește. Exploratorii reușiră să împuște una dintre ele. După ce o cercetă, Kaștanov fu de părere că este un hesperornis — o pasăre cu dinți, fără aripi, care trăia în Cretacic; la corp ea aducea cu pinguinii din zilele noastre. Aripile acestei păsări erau în formă embrionară; ele dispăreau cu totul în penajul moale, asemănător părului.

BRÎUL DE BĂLȚI ȘI LACURI

După ce timp de trei zile străbătură un ținut de șes uscat, exploratorii ajunseră în părțile de miazăzi ale acestor meleaguri, unde vegetația se schimbă dintr-o dată. Malurile rîului erau acoperite aici de o pădure de conifere, palmieri sagotieri [25].și nenumărate specii de ferigi, înalte cît un stat de om, cele mai multe dintre ele nemaiîntîlnite de exploratori. Plante, semănînd cu papura, alcătuiau hățișuri ce se înălțau din apă de-a lungul malurilor, iar bancurile de nisip erau acoperite de equisetacee, înalte de un metru și jumătate și cu un diametru de peste douăzeci și cinci de milimetri. Din hățișuri se-auzea un zumzet neîntrerupt, iar deasupra apei roiau gîze ciudate. Ele semănau cu libelulele, dar măsurau aproape patruzeci de centimetri în anvergura aripilor; corpul lor, cu un luciu metalic, era lung de vreo douăzeci de centimetri; unele erau de un galben auriu, altele de culoarea oțelului, verzi ca smaraldul, sinilii sau de un roșu aprins. Ele zburau în razele soarelui, roiau, se fugăreau, scoțînd sunete melodioase ca de castagnete!

Uimiți de această încîntătoare priveliște, exploratorii încetară să mai vîslească. Barca plutea încet, dusă de curent, iar ei priveau fermecați. Papocikin luă plasa de prins fluturi, și după multă trudă prinse o libelulă; dar cînd s-o scoată din plasă, insecta îl mușcă de deget; exploratorul se fîstîci și o scăpă.

Zidul des de verdeață de pe maluri nu îngăduia călătorilor să acosteze. Osteniți de atîta drum, ei căutau zadarnic cu privirile o pajiște cît de mică în care să poposească peste noapte.

Începu să li se facă foame, iar hățișurile de pe maluri deveneau tot mai dese.

— Trebuia să ne oprim la marginea cîmpiei! spuse Gromeko.

— Altă dată o să fim mai prevăzători, rîse Makșeev.

Pluteau kilometru după kilometru, dar în zidul de verdeață nu se vedea nici o spărtură. În sfîrșit, după o cotitură, zăriră pe malul stîng o fîșie verde cu vegetație pitică. O limbă lungă și îngustă de nisip înainta în apă, transformîndu-se într-un banc. Aici nu creșteau decît eqiuisetacee. În lipsă de ceva mai bun, hotărîră să se oprească aici și să curețe un locșor