pentru popas. Traseră bărcile într-un golfuleț între limba de nisip și mal, scoaseră cuțitele de vînătoare și începură să doboare cu furie plantele. Din păcate această treabă nu era prea ușoară: tulpinile groase, tari din cauza siliciului. pe care-l conțineau în mari cantități, rezistau cuțitelor lor, iar cînd în sfîrșit le doborau, rămîneau niște cioturi ascuțite, pe care nu puteai nici să te așezi, nici să te culci.

— Hai să încercăm să le smulgem din rădăcină, propuse botanistul. Cred că nu sînt atît de bine prinse în această aluviune afînată a rîului.

Ideea se dovedi foarte bună: călătorii începură să smulgă plantele din pămînt, și după o jumătate de ceas curățiseră o porțiune de teren moale, îndestulătoare pentru a putea ridica cortul și a aprinde focul. Nu aveau însă cu ce să facă foc: equisetaceele verzi nu ardeau. Nu puteau să-și gătească mîncarea și nici măcar să-și fiarbă apă pentru ceai. Pe lîngă asta, din desișuri se înălțau roiuri de țînțari mari de douăzeci de milimetri, de care nu se puteau apăra decît cu ajutorul fumului.

— Stați puțin, zise Gromeko. Cînd veneam încoace, am zărit în apropiere trunchiul uscat al unui copac care ieșea din desiș. Hai să-l aducem aici.

Înarmați cu topoare și cu o funie, Gromeko și Makșeev desprinseră de plută una din bărci și o luară în susul apei. La vreo sută de pași de locul unde poposiseră, văzură un copac gros, uscat, cu cîteva crengi care ieșeau din desișul verde; dar copacul se afla la o înălțime atît de mare deasupra apei, încît nu puteau ajunge la el nici cu mîna, nici cu toporul.

— Să încercăm să prindem o cracă cu funia, poate se va rupe, propuse Makșeev.

Gromeko ținea barca pe loc, prinzîndu-se cu mîinile de ierburi, iar Makșeev aruncă frînghia peste o cracă groasă și începu să tragă de ea cu putere; ciotul nu ceda de loc, dar copacul începu să pîrîie.

— Lasă barca și ajută-mă să trag! strigă Makșeev.

Apucară amîndoi de frînghie, stînd în barcă, și începură să tragă cît puteau de tare. Rezultatul fu cu totul neașteptat: copacul se prăbuși lovind prora bărcii, care din cauza greutății începu să se cufunde. Gromeko abia avu timp să se apuce cu mîinile de ierburi, apropiind astfel pupa de mal. Între timp, prora bărcii dispăru în apă.

— Asta-i bună! Acum ce ne facem? exclamă Makșeev.

Ședeau amîndoi la pupa, cu picioarele în apă, ținîndu-se cu o mînă de ierburi, iar cu cealaltă de frînghie, care nu permitea ca apa să tragă copacul cu bucluc.

— Pe mal nu putem coborî, iar apa n-avem cu ce s-o scoatem, așa că nu ne rămîne decît să cerem ajutor, spuse Gromeko.

Începură să strige cît îi ținea gura. La început nu răspunse nimeni, dar în cele din urmă se auzi glasul lui Kaștanov, care întrebă ce s-a întîmplat.

— Veniți să ne dați ajutor și aduceți o găleată. S-a scufundat barca!

— Vin îndată! se auzi răspunsul.

În clipa aceea, în dreptul prorei cufundate a bărcii răsări o căpățînă uriașă de culoare verde-închis, cu un bot scurt și lat și ochi mici, sub o țeastă turtită. Dihania cătă un timp spre oameni, care înlemniseră. Apoi căscînd botul, în care se vedeau cîteva rînduri de dinți ascuțiți, începu să se cațere pe prora bărcii; firește, aceasta din pricina greutății, se scufunda tot mai mult. Din apă apăru gîtul scurt și gros al dihaniei, apoi o parte a trunchiului ei; cu ghearele de la labele-i late din față, ea se agăță de marginea bărcii.

Întrucît plecaseră după lemne, la cîțiva pași de locul de popas, vînătorii nu-și luaseră armele și se pomeniră fără apărare în fața unei reptile de o specie necunoscută, care, fără îndoială, era carnivoră și foarte puternică. Topoarele rămăseseră la prora, șt acum se aflau în apă, sub labele monstrului.

— Leagă repede un cuțit de mînerul vîslei! — strigă Makșeev, — iar eu am să încerc să țin în loc lighioana cu vîsla cealaltă.

Spunînd acestea, el scoase cuțitul și, ținîndu-l în dinți, apucă vîsla și o înfipse cu toată puterea în botul întredeschis al animalului. Primind o lovitură puternică în cerul gurii și în limbă, dihania, amețită, strînse convulsiv fălcile. Se auzi un pîrîit: dinții ascuțiți măcinau lemnul și se înfigeau în întăritura de tablă a vîslei. Dar Makșeev nu se lăsă. El băgă vîsla tot mai adînc în botul lighioanei, care o scurta într-una, măcinînd-o cu fălcile. Dihania scuipa așchii de lemn mînjite cu sînge.

Între timp, Gromeko izbuti să prindă, cu ajutorul curelușelor de la cizme, un cuțit mare de vînătoare de mînerul celeilalte vîsle. Postîndu-se în spatele lui Makșeev, el lovi fiara în ochi cu această suliță improvizată. Înnebunită de durere, dihania se aruncă într-o parte, smulse vîsla din mîinile lui Makșeev și dispăru, arătîndu-și pentru o clipă spinarea lată de un verde-închis, cu un rînd dublu de solzi pe spate și coada scurtă și groasă, care lovi apa cu atîta putere, încît cei doi vînători fură udați din cap pînă-n picioare.

Mișcările monstrului depărtaseră barca de mal și ea se scufundă de tot.

Între timp, Kaștanov, care se grăbea să le vină în ajutor, ajunse în apropiere de locul catastrofei; îndată ce apăru cu barca de după o cotitură, el văzu vîrtejul de apă stîrnit de monstru, dar nu putu să înțeleagă ce se întîmplase. În dreptul său, legănîndu-se pe valuri, aci cufundîndu-se, aci ieșind iarăși la suprafață, trecu în viteză copacul cu pricina; Kaștanov îl luă drept un crocodil și puțin a lipsit să-l lovească cu cangea. În vremea asta se auziră strigătele lui Gromeko, care nu avea de gînd să lase să-i scape prada doborîtă cu atîta trudă.

— Prinde trunchiul! Din el o sa ne facem lemne de foc!

Kaștanov prinse copacul cu cangea și se îndreptă în sfîrșit spre tovarășii săi, cărora apa le ajunsese pînă la brîu.

Nu trecu mult și exploratorii scoaseră barca afară, o goliră de apă, apoi se întoarseră la locul de popas, trăgînd trunchiul după ei. Aici îl găsiră pe Papocikin, care nu mai știa cum s-o scoată