— Nu e nimic, adăugă el, liniștind-o.

Într-adevăr, parcă umbra amuțise brusc; nici o mișcare, nici un zvon. Doar vîntul – lin, pe deasupra ramurilor.

— Ce fac ceilalți? întrebă deodată Liza, aprinsă. Ai zărit pe cineva?

— Doar pe duduia Riri, vorbi Stamate, apropiindu-se și mai mult de Liza. Era singură…

— Dacă ai lăsat-o d-ta singură… spuse Liza insinuantă.

— …N-o căutam pe ea, îndrăzni Stamate, apucîndu-i brațul.

Liza nu și-l retrase. O amuza și o flata în același timp pasiunea aceasta bruscă, pe care izbutise s-o aprindă în inima taciturnului inginer. Își dădea seama că se poate juca fără teamă cu el. Era prea timid, prea cuviincios.

— …Ce-o fi făcînd Andronic? întrebă ea deodată, ca să rupă tăcerea. Mi se pare un tip foarte suspect, adăugă repede. D-ta înțelegi ceva din jocul ăsta?

— Nimic, se grăbi să răspundă, galant, Stamate. Dar îmi place cu atît mai mult… Altminteri n-aș fi fost niciodată singur cu d-ta…

Simțea cum îi zvîcnește inima, îi ținea brațul foarte aproape de pieptul lui. Liza începu să rîdă.

— Dar acum cel puțin, ești sigur că sîntem cu adevărat singuri?! spuse ea, privindu-l în ochi.

Stamate tresări. Mă încurajează. O prinse în brațe și încercă s-o sărute. Liza se smuci fără greutate, rîzînd.

— A! Așa nu! spuse ea fugind.

— Dar d-ta ai fost singura care a pierdut. E joc de gajuri…

Liza o luă la goană prin pădure. Nu-i mai era teamă, acum, știindu-se urmărită de Stamate. Dar se simțea întinerită, liberă și asta îi mărea bucuria fugii.

— …Să știi că am să mă împiedic și am să cad din vina d-tale, țipă ea auzind răsuflarea bărbatului din spate.

Stamate o prinse din nou în brațe. De astă dată n-o mai lăsă să scape. Nici Liza nu se mai zbătea.

— N-a fost vorba că ne jucăm gajuri? șopti Stamate.

Încercă s-o sărute. Liza se feri, rîzînd. Nici nu voia, nici nu izbutea s-o supere îndrăzneala tînărului.

— Dacă ne vede cineva? șopti ea tainic.

— Tocmai de aceea, fără zgomot! îi spuse, aproape de ureche, Stamate, atingîndu-i părul cu buzele.

Femeia se înfioră. El îi simți sînul zbătîndu-se și o păstră mai strînsă în brațe.

— Cine e? se auzi deodată glasul lui Vladimir.

Perechea rămase neclintită. Liza voise să rîdă, dar își înfundă fața la pieptul bărbatului.

— Sst! spuse Stamate, tot atît de aproape de ureche. Să-i facem o farsă…

— Cine e? întrebă a doua oară, nervos, Vladimir.

Auzise glasuri înfundate, rîsete, foșnete – și totul ajunsese pînă la urechile lui vrăjite, într-un mister erotic, exasperant și senzual. Simțise străbătîndu-l prin tot trupul o căldură ciudată, tulbure, ca o beție bruscă și istovitoare. Alături de el, poate la cîțiva pași numai, înapoia unuia din arborii aceștia înalți și îngîndurați, se întîmpla ceva necunoscut și neîngăduit. Dar cine ar putea fi oare?

Vladimir făcu cîțiva pași. Zări, însă în cealaltă direcție, o umbră care-i făcea semn cu amîndouă brațele ridicate. Alergă spre ea, prudent, ferindu-se să calce vreo ramură uscată.

— Tu ai văzut pe cineva pînă acum? îl întrebă d-na Solomon, apucîndu-i brațul.

Vladimir simți după căldura mîinii femeii că s-a întîmplat ceva cu soția vărului Solomon. Era înfrigurată, ochii îi sticleau, vocea îi era îngroșată.

— Știi ce frică mi-a fost pînă te-am zărit?! i se plînse ea alintîndu-se. Am stat singură aici de cînd m-am rătăcit…

Îl cuprindea, cu încetul, același tremur și pe Vladimir.

— Dar cum de te-ai putut rătăci? o întrebă el, mai mult ca să spună ceva decît ca să primească un răspuns.

Căci tăcerea îl îngrozea, tăcerea aceea în care nu auzea decît bătăile inimii sale și răsuflarea înfierbîntată a verișoarei.

— Mi s-a părut că mă urmărește cineva, vorbi d-na Solomon. Ție nu ți-e frică?

— Nu, spuse liniștit Vladimir. Dar nu înțeleg nimic din jocul acesta. Nici nu știu cîte minute au trecut de cînd am plecat…

Întoarse capul spre d-na Solomon și-i întîlni ochii aprinși. Roși brusc.

— Dacă am merge să vedem cît e ceasul? întrebă el la întîmplare, ca să-și ascundă neliniștea.

— N-are nici un haz, șopti d-na Solomon. Haide mai bine să prindem pe careva în flagrant delict de amor, să le facem o farsă…

Porniră amîndoi, strînși unul în altul, căutînd cărarea. Vladimir se temea să treacă pe lîngă grupul acela de arbori de unde auzise, cu puține clipe în urmă, șoapte și rîsete înfundate. Se temea și totuși locul îl atrăgea ca un colț vrăjit.

Verișoara îi atîrna tot mai greu de braț.

— Liza! se auzi, departe, glasul lui Stere.

D-na Solomon începu să rîdă.

— Fiecare își caută nevasta! vorbi ea tare. Poate ăsta e chiar jocul…

Liza, auzind pași, se zbătu în brațele lui Stamate.

— Dă-mi drumul! șopti ea.

D-na Solomon se opri brusc, parcă vrăjită și ea de același farmec care-l neliniștise pe Vladimir.

— E cineva aici, spuse ea încet. Hai să-i prindem…

Amîndoi se apropiară de copac. Liza le ieși deodată înainte.

— E un faun prin pădurea asta! exclamă ea, încercînd să-și ascundă emoția.

— Să sperăm că nu e numai unul, rîse d-na Solomon.

Ar fi vrut să apuce din nou brațul lui Vladimir, dar el rămăsese cu ochii pironiți în colțul de unde izbucnise Liza. Cine o fi fost acolo? Și ce s-a întîmplat în întunericul acela des, la adăpost?… Îi era rușine de gîndurile lui, îi era în același timp ciudă pe trupul lui, exasperat de timiditate. Ar fi vrut să fugă. Parcă întreaga pădure respira acum omenește, cald, carnal. Parcă năvăleau din toate părțile aburi de trup dezvelit și în toate boschetele respirau perechi înlănțuite.

— Dar tu ce făceai, Vladimir? îl întrebă deodată Liza. Tu strigai adineauri pe aici? îl întrebă ea din nou, zîmbind.

— Parcă n-ai știut… răspunse umilit, posomorîndu-se, Vladimir. Ca și cum astăzi îmi auzi pentru prima oară glasul…

D-na Solomon începu să rîdă și îl atrase mai aproape de ea.

— Lasă-mi băiatul în pace, nu mi-l necăji! spuse ea protectoare.

Lui Vladimir îi fu silă de el. Trebuia să schimbe vorba,