Cărți «Hotul de carti top romane conteporane de citit gratis .pdf 📖». Rezumatul cărții:
– S-a hotărât atunci. Pe faţă i se vedea un rânjet mic, rotund. Hubermann. Tu eşti.
Soldatul tânăr şi subţire a ieşit în faţă şi a întrebat care îi va fi sarcina.
Sergentul a oftat.
– Căpitanul are nevoie să-i fie scrise câteva duzini de scrisori. Are un reumatism îngrozitor în degete. Sau artrită. Tu le vei scrie pentru el.
Nu era vreme de discuţii, mai ales că Schlink a fost trimis să cureţe toaletele, iar celălalt, Pfegger, aproape că s-a sinucis lingând plicuri. Limba lui era de un albastru infectat.
– Da, domnule, a aprobat din cap Hans şi asta a fost.
Abilităţile lui în ale scrisului erau cel puţin îndoielnice, ca să nu spunem mai mult, dar se considera norocos. A scris scrisorile pe cât de bine a putut, pe când ceilalţi bărbaţi au plecat la luptă. Niciunul nu s-a întors.
Asta a fost prima oară când Hans Hubermann m-a evitat. În marele război.
A doua ocazie când a scăpat avea să vină în 1943, în Essen.
Două războaie pentru două supravieţuiri.
Prima dată tânăr, a doua oară la vârsta mijlocie.
Nu mulţi oameni sunt îndeajuns de norocoşi să mă fenteze de două ori.
A cărat acordeonul cu el tot timpul războiului.
Când a dat de urma familiei lui Erik Vandenburg în Stuttgart, la întoarcere, soţia lui Vandenburg l-a informat că putea să-l păstreze. Apartamentul ei era plin de ele şi o supăra prea mult să se uite la acel acordeon anume. Celelalte îi aminteau îndeajuns de el, ca şi profesia ei, aceeaşi ca şi a lui, în care îi învăţa pe alţii să cânte la acele instrumente.
– El m-a învăţat să cânt, o informat-o Hans, crezând că ar ajuta.
Poate că aşa a fost, fiindcă femeia deznădăjduită l-a întrebat dacă ar putea cânta pentru ea, apoi a plâns în tăcere, în vreme ce Hans apăsa neîndemânatic butoanele şi clapele pentru a face să răsune valsul Dunărea albastră. Era preferatul soţului ei.
– Ştiţi, i-a explicat Hans, mi-a salvat viaţa. Lumina din cameră era slabă, iar aerul rarefiat. El… Dacă aveţi vreodată nevoie de ceva… I-a strecurat peste masă o bucăţică de hârtie cu numele şi adresa lui. Sunt de meserie zugrav. Vă zugrăvesc apartamentul pe gratis, oricând doriţi.
Ştia că era o răsplată inutilă, dar s-a oferit oricum.
Femeia a luat hârtia şi, nu mult după aceea, un copil mic a intrat ezitând şi i s-a aşezat în poală.
– El e Max, a zis femeia, dar băiatul era prea mic şi timid ca să spună ceva.
Era slăbuţ, cu părul moale şi ochii adânci, de nepătruns au privit cum străinul a mai cântat un cântec în odaia cu o atmosferă apăsătoare. Se uită de la unul la altul, la bărbatul care cânta şi la femeia care plângea. Diferite note stârneau diferite reacţii ale ochilor. O tristeţe imensă.
Hans a plecat.
– Nu mi-ai spus niciodată, i-a zis el unui Erik Vandenburg mort şi liniei orizontului din Stuttgart. Nu mi-ai spus niciodată că aveai un fiu.
După ce se opri un moment, doar cât să clatine din cap, Hans s-a întors la München, neaşteptând-se să mai audă vreodată de acei oameni. Ceea ce nu ştia era că, în mod categoric, va fi nevoie de ajutorul lui, nu pentru zugrăvit şi nu timp de aproximativ douăzeci de ani.
Au trecut câteva săptămâni înainte să se apuce de zugrăvit. În lunile cu vreme bună, a lucrat energic şi, chiar iarna, îi spunea adesea Rosei că nu ploua cu cereri, dar măcar picura din când în când.
Totul a mers bine mai mult de un deceniu.
S-au născut Hans junior şi Trudy. Au crescut vizitându-l pe papa la muncă, lovind cu palma în vopseaua de pe pereţi şi curăţând pensule.
Însă atunci când Hitler a venit la putere, în 1933, afacerea cu zugrăvitul a avut de suferit. Hans nu a aderat la NSDAP, aşa cum au făcut majoritatea oamenilor. S-a gândit mult înainte de a lua o decizie.
PROCESUL DE GÂNDIRE AL LUI HANS HUBERMANN Nu era foarte educat şi nu avea preferinţe politice, dar, în lipsă de altceva, era un om care aprecia corectitudinea. Un evreu îi salvase odată viaţa şi el nu putea uita asta. Nu putea să adere la un partid care învrăjbea oamenii într-un asemenea mod. În plus, ca şi în cazul lui Alex Steiner, unii dintre cei mai fideli clienţi erau evrei. Aşa cum credeau mulţi evrei, el nu se gândea că ura va dura mult şi a nu-l urma pe Hitler a fost o decizie conştientă. Din multe puncte de vedere, o decizie dezastruoasă.
Odată cu începerea persecuţiilor, a fost tot mai puţin de muncă. La început, nu era aşa de rău, dar curând constată că pierde clienţi. Pumni de citate păreau să se evapore în aerul nazist care cuprindea totul.
Văzându-l pe strada München, l-a abordat pe un vechi client credincios, pe nume Herbert Bollinger – un bărbat cu o talie rotundă, ce vorbea germana literară (era din Hamburg). Prima oară, bărbatul a privit în jos, dincolo de centură, în pământ, dar, atunci când ochii săi s-au întors spre zugrav, era limpede că întrebarea îl stingherea. Nu exista niciun motiv ca Hans să întrebe asta, dar a făcut-o.
– Ce se întâmplă, Herbert? Pierd clienţi mai repede decât pot să-i număr.
Bollinger nu s-a mai eschivat. Cu trupul drept, a răspuns cu o altă o întrebare:
– Ei bine, Hans. Eşti membru?
– Membru unde?
Dar Hans Hubermann ştia perfect despre ce vorbea bărbatul.
– Haide, Hansie, a insistat Bollinger. Nu mă face să o zic pe litere.
Zugravul cel înalt i-a făcut cu mâna şi şi-a văzut de drum.
Cu trecerea anilor, evreii au început să fie terorizaţi la întâmplare, în toată ţara, iar în primăvara anului 1937, aproape ruşinat, Hans Hubermann a cedat în final. A făcut nişte cercetări şi a depus o cerere ca să intre în partid.
După ce a lăsat formularul la sediul naziştilor de pe strada München, a văzut cum câţiva bărbaţi aruncau cu cărămizi într-un