magazin de îmbrăcăminte numit Kleinman’s. Era unul dintre puţinele magazine evreieşti care încă funcţiona în Molching. Înăuntru, un bărbat scund îngăima ceva, zdrobind sticla spartă sub picioare în timp ce încerca să facă o oarecare curăţenie. O stea de culoarea muştarului era mânjită pe uşă. Cu un scris dezordonat, literele cuvintelor MIZERIE EVREIASCĂ încă picurau. Mişcarea din interior s-a dizolvat devenind din grăbită, morocănoasă, apoi încetând cu totul.

Hans s-a apropiat şi şi-a băgat capul înăuntru.

– Aveţi nevoie de vreun ajutor?

Domnul Kleinman a privit în sus. Ţinea cu putere o mătură.

– Nu, Hans. Te rog! Pleacă!

Hans zugrăvise casa lui Joel Kleinman cu un an în urmă. Şi-i amintea pe cei trei copii ai săi. Le putea vedea feţele, dar nu îşi amintea numele.

– Voi veni mâine, zise el, şi voi zugrăvi din nou uşa.

Ceea ce a şi făcut.

A fost a doua sa greşeală.

 

Pe prima a comis-o imediat după incident.

S-a întors de unde venise şi a dat cu pumnul în uşa, apoi în fereastra de la NSDAP. Geamul s-a cutremurat, dar nimeni nu a răspuns. Toată lumea îşi strânsese lucrurile şi plecase acasă. Un ultim membru era mai departe, pe strada München. Când a auzit zornăitul geamului, s-a răsucit şi l-a zărit pe zugrav.

S-a întors şi l-a întrebat ce nu era în regulă.

– Nu mai pot să intru în partid, a afirmat Hans.

Bărbatul era şocat.

– De ce nu?

Hans s-a uitat la articulaţiile mâinii sale drepte şi a înghiţit un nod. Simţea deja gustul greşelii ca o tabletă de metal în gură.

– Lasă!

S-a întors şi s-a dus acasă.

Cuvintele l-au urmărit.

– Tu doar gândeşte-te la asta, Herr Hubermann. Să ne anunţi ce ai hotărât.

Nu le-a băgat în seamă.

În dimineaţa următoare, aşa cum promisese, s-a trezit mai devreme decât de obicei, dar nu destul de devreme. Uşa de la magazinul Kleinman’s era încă umedă de rouă. Hans a şters-o. A reuşit să potrivească nuanţa pe cât era omeneşte posibil şi a dat un strat gros.

Inofensiv, un bărbat a trecut pe acolo.

– Heil Hitler! a spus el.

– Heil Hitler! a răspuns Hans.

TREI ADEVĂRURI MICI, DAR IMPORTANTE 1. Bărbatul care a trecut pe acolo era Rolf Fischer, unul dintre cei mai mari nazişti din Molching. 2. În şaisprezece ore, alte cuvinte urâte au fost scrise pe uşă. 3. Lui Hans Hubermann nu i s-a aprobat aderarea la partidul nazist. Cel puţin, nu încă.

În anul următor, Hans a fost norocos că nu şi-a retras cererea de aderare oficial. În timp ce multora solicitarea li s-a aprobat instantaneu, el a fost trecut pe o listă de aşteptare, fiind privit cu suspiciune. Spre sfârşitul anului 1938, când evreii au fost complet eliminaţi după Kristallnacht, Gestapoul i-a făcut o vizită. I-au scotocit casa şi, deoarece nimic şi nimeni suspicios nu a fost găsit, Hans Hubermann s-a aflat printre cei norocoşi:

I s-a permis să rămână.

Ceea ce probabil l-a salvat a fost că se ştia că măcar aştepta să fie aprobată cererea lui. Pentru asta, era tolerat, dacă nu apreciat fiindcă era un zugrav priceput.

Mai exista şi celălalt salvator al său.

Acordeonul a fost cel care probabil l-a cruţat de ostracizarea totală. Zugravi mai erau în tot Molchingul, dar, sub scurta îndrumare a lui Erik Vandenburg şi după aproape două decenii de practică susţinută, nu mai era nimeni în oraş care putea cânta exact ca el. Nu avea un stil perfect, ci plin de căldură. Chiar şi greşelile dădeau o senzaţie plăcută.

Spunea „Heil Hitler” când i se cerea şi arbora steagul în zilele când trebuia. Aparent, nu era nicio problemă.

Apoi, în 16 iunie 1939 (acum, data era precum cimentul), chiar la şase luni după sosirea lui Liesel pe strada Himmel, a avut loc un eveniment care i-a transformat viaţa lui Hans Hubermann în mod ireversibil.

Era o zi în care avea ceva de lucru.

A părăsit casa la şapte dimineaţă fix.

Trăgea după el căruciorul pentru zugrăvit, ignorând faptul că era urmărit.

Când a ajuns pe şantier, un tânăr străin s-a apropiat de el. Avea părul blond şi era înalt şi serios. Se priveau reciproc.

– Dumneavoastră aţi fi Hans Hubermann?

Hans a dat o dată din cap. Se întindea după o pensulă.

– Da, eu aş fi.

– Întâmplător, cântaţi la acordeon?

De data aceasta, Hans s-a oprit, lăsând pensula unde era. Din nou, a încuviinţat din cap.

Străinul şi-a frecat obrazul, uitându-se în jurul său, şi apoi a vorbit foarte încet, dar foarte limpede:

– Dumneata eşti bărbatul căruia îi place să-şi păstreze cuvântul dat?

Hans a scos două bidoane cu vopsea şi l-a invitat să stea jos. Înainte să accepte invitaţia, tânărul a întins mâna şi s-a prezentat.

– Kugler mă cheamă. Vin din Stuttgart.

Au stat şi au vorbit în linişte timp de aproximativ cincisprezece minute, stabilind o întâlnire pentru mai târziu, în noapte.

O fată bună

În noiembrie 1940, Max Vandenburg avea douăzeci şi patru de ani când a ajuns în bucătăria de pe strada Himmel numărul 33. Hainele lui păreau să-l strivească şi era atât de obosit, încât o iritaţie l-ar fi frânt în două. Stătea în uşă cutremurat şi cutremurându-se.

– Mai cântaţi la acordeon?

Desigur, întrebarea era de fapt: „Mai vreţi să mă ajutaţi?”

 

Papa al lui Liesel a mers la uşa principală şi a deschis-o. Prudent, s-a uitat afară, în ambele părţi şi s-a întors. Verdictul a fost:

– Nimic!

Max Vandenburg, evreul, îşi închise ochii şi se dădu mai mult înapoi, ca să fie în siguranţă. Ideea în sine era absurdă, dar a acceptat-o aşa cum era.

Hans a verificat dacă draperiile era trase cum trebuia. Nicio crăpătură nu trebuia să se vadă. Între timp, Max nu mai putu suporta. Se lăsă pe vine şi îşi strânse mâinile.

Întunericul îl mângâia.

Degetele îi miroseau a metal, a valiză, a Mein Kampf şi a supravieţuire. Lumina slabă din hol i-a ajuns la ochi abia când a ridicat capul. A observat fata în pijama stând acolo, sub privirile sale.

– Papa?

Max s-a ridicat ca un chibrit aprins. Întunecimea se umfla în jurul lui.

– Totul e în ordine, Liesel, zise papa. Du-te înapoi în pat.

Ea a mai zăbovit o clipă înainte ca picioarele să i se