târască îndărăt. Când s-a oprit şi i-a mai aruncat o ultimă privire străinului din bucătărie, a desluşit conturul cărţii de pe masă.

– Nu-ţi fie frică, l-a auzit pe papa spunând. E o fată bună.

În ora următoare, fata bună stătea complet trează în pat, ascultând murmurul în surdină al propoziţiilor din bucătărie.

Mai rămăsese un joker de jucat.

O scurtă istorie a boxerului evreu

Max Vandenburg s-a născut în 1916.

A crescut în Stuttgart.

Când era mai tânăr, a ajuns să nu iubească nimic mai mult decât o luptă bună cu pumnii.

 

Prima bătaie s-a petrecut când avea unsprezece ani şi era costeliv ca o coadă de mătură.

Wenzel Gruber.

Cu el s-a bătut.

Avea gura mare, puştiul Gruber, şi părul cârlionţat ca de sârmă. Copiii de pe terenul de joacă local le ceruseră să se bată şi niciunul dintre ei nu avea de gând să nu o facă.

S-au luptat ca nişte campioni.

Timp de un minut.

Tocmai când devenea interesant, ambii băieţi au fost traşi de gulere. Un părinte grijuliu.

O dâră de sânge îi curgea din gură lui Max.

A gustat-o şi i-a plăcut.

Nu mulţi oameni care veneau din cartierul lui erau buni luptători şi, dacă erau, nu erau boxeri. În acele vremuri, se spunea că evreii preferau pur şi simplu să stea şi să încaseze. Să încaseze abuzul în tăcere şi apoi să se străduiască să ajungă din nou în vârf. Evident, nu toţi evreii erau la fel.

 

Avea aproape doi ani când tatăl lui a murit făcut fărâme de o explozie pe un deal acoperit cu iarbă.

Când avea nouă ani, mama lui era complet falită. A vândut studioul de muzică în care şi locuiau şi s-au mutat în casa unchiului. Acolo a crescut cu şase veri care îl băteau zdravăn, îl enervau şi îl iubeau. Bătăile cu cel mai mare, Isaac, au fost un bun antrenament pentru luptele sale cu pumnii. Era făcut praf aproape în fiecare seară.

 

Când avea treisprezece ani, tragedia a lovit din nou, odată cu moartea unchiului său.

Procentual, unchiul său nu era la fel de uşor iritabil ca Max. Era genul de evreu care muncea timp îndelungat pentru o răsplată neînsemnată. Nu era un bărbat bogat. Nu lua ce aparţinea de drept altui om şi a murit din cauza a ceva care îi creştea în stomac. Ceva înrudit cu o bilă de bowling otrăvită.

Aşa cum se întâmpla adesea, familia i-a înconjurat patul şi l-a privit capitulând.

Cumva, între tristeţe şi pierdere, Max Vandenburg, care era acum un adolescent cu mâinile dure, cu ochi învineţiţi şi dinţi dureroşi, era şi puţin dezamăgit. Chiar supărat. Urmărindu-l pe unchiul său cufundându-se uşor în pat, a decis că nu-şi va permite vreodată să moară astfel.

Chipul omului era atât de resemnat! Atât de galben şi de senin, în ciuda conformaţiei solide a craniului său…

Linia nesfârşită a mandibulei, care se întindea pe kilometri, maxilarele ieşite în afară şi ochii adânciţi. Atât de calmi, încât îl făceau pe băiat să vrea să întrebe ceva.

 

„Unde e lupta? se întreba el.

Unde e voinţa de a mai rămâne?”

Bineînţeles, la treisprezece ani, exagera puţin în asprimea lui. Nu căuta ceva ca mine pe chip. Nu încă.

A stat cu ceilalţi lângă pat şi l-a privit pe bărbat murind – o trecere firească de la viaţă la moarte. Lumina din fereastră era gri şi portocalie, culoarea văratică a pielii, şi unchiul lui a părut uşurat când respiraţia i-a dispărut complet.

„Când moartea o să mă prindă, a jurat băiatul, ea va simţi pumnul meu în faţă.”

Personal, chiar îmi place asta. O asemenea bravură prostească.

Da.

Îmi place mult asta.

 

Din acel moment, a început să lupte cu regularitate. Un grup de prieteni şi duşmani care nu renunţau prea uşor se adunau într-un părculeţ de pe strada Steber şi se băteau la lumina zilei. Nemţi tipici, evreul ciudat, băieţii din est. Nu conta. Nimic nu se compara cu o bătaie bună pentru a elimina energia adolescentină. Până şi duşmanii erau la doi centimetri distanţă de prietenie.

 

Îi plăceau cercurile restrânse şi necunoscutul.

Incertitudinea dulce-amăruie.

Să câştigi sau să pierzi.

Avea o senzaţie în stomac care se intensifica până când nu o mai putea tolera. Singurul leac era să mergi înainte şi să dai cu pumnul. Max nu era genul de băiat care să se gândească prea mult la ce însemna asta.

 

Privind în trecut, bătaia lui preferată a fost cea cu numărul 5, împotriva unui puşti înalt, dur, ager, pe nume Walter Kugler. Aveau cincisprezece ani. Walter câştigase toate cele patru dispute anterioare, dar, de această dată, Max simţea ceva diferit. Parcă un sânge nou îi curgea în vene – sângele victoriei – care avea capacitatea de a înfricoşa şi de a entuziasma.

Ca întotdeauna, în jurul lor se înghesuise un cerc strâns. Pământul era murdar. Feţele care priveau erau practic acoperite de zâmbete. Degetele nespălate apucau banii, iar strigătele şi chemările erau pline de o asemenea vitalitate, ca şi cum nu ar fi existat nimic în afară de asta.

Doamne, era atâta bucurie şi teamă acolo, un freamăt atât de grandios!

Cei doi luptători erau încleştaţi în intensitatea momentului, feţele lor încărcate de expresie, exagerate de stres. Concentrarea cu ochi mari.

După ce s-au tatonat timp de aproximativ un minut, au început să se apropie şi să-şi dea unul altuia câte o lovitură. Era o bătaie de stradă, în cele din urmă, nu un meci pentru titlu, lung de o oră. Nu aveau toată ziua.

– Haide, Max! striga unul dintre prietenii lui. Nu respira deloc între cuvinte. Haide Maxi-Taxi acu’ l-ai dat gata l-ai dat gata evreule l-ai dat gata l-ai dat gata!

Max, un puşti mic, cu tuleie abia mijite, cu un nas zdrobit şi ochi apoşi, era cu peste un cap mai mic decât adversarul său. Stilul său de luptă era total lipsit de graţie, orientat spre atac direct, dându-i lui Kugler lovituri rapide în faţă. Celălalt băiat, în mod clar mai puternic şi mai dibace, rămânea drept, aruncând lovituri bruşte, care aterizau mereu pe obrajii şi bărbia lui Max.

Max se tot apăra.

Deşi era bătut măr, el continua să atace. Buzele îi erau mânjite de sânge. În curând i se va usca printre dinţi.

Un răcnet imens s-a auzit când el a fost doborât