care caracterul se verifică. Matilda are în interiorul ei „dușmani bizari […] care îi chinuiau puternica ei forță vitală”, însă care sînt acești dușmani nici naratorul (eroul, victima) nu știe. Femeie instruită (este arhitectă), Matilda cade periodic sub puterea unui rău incontrolabil și atunci femeia tandră și atrăgătoare devine de nerecunoscut: dă un spectacol lamentabil în fața familiei reunite cu ocazia unui botez, își lovește soțul și sparge, spumegînd de furie, niște frumoase vitralii. „Știu – justifică ea în stilul eroilor dostoievskieni – eu am în mine și ceva grosolan”, însă căința este scurtă și, după oarecare timp, violența și grosolănia pun din nou stăpînire pe ea. Femeia intratabilă iubise însă pe Petrini, doi ani (cît timp durase despărțirea de Petrică Nicolau) fusese extraordinară, și Petrini, bărbatul îndrăgostit, nu înțelege ce s-a petrecut cu femeia pe fața căreia apăruse, atît de promițător, lumina simbolică. Matilda are o forță de mistificare neistovită, în sufletul ei renaște, periodic, „blestemata chestiune insolubilă”, o ură năprasnică încolțește contra bărbatului cu care făcuse un copil; încă o dată, de ce? Romanul adună probele, dar refuză să dea un verdict. Probele formează un dosar voluminos: istoria unui cuplu care coboară în micul infern. Acela în care oamenii nu pier de tot, dar se degradează inevitabil. Cronica unei iubiri în care cuplul are conștiința răului, dar n-are puterea să-l îndepărteze. Marin Preda dă, cu o rară intuiție a mișcării vieții interioare, toate fazele acestei rupturi: căderile, reîntîlnirea într-o sexualitate confuză și devorantă și, din nou, înstrăinarea și ostilitatea irațională.

Abia ieșit de sub fascinația imprevizibilei Matilda, filozoful intră sub puterea altui sentiment, tînăr și tandru. Suzy pare a fi o forță recuperatoare. O nouă pasiune se naște sub semnul unei liniștitoare afecțiuni, dar noua pasiune îl va duce pe Petrini spre catastrofă. Destinul care îl urmărește îi trimite o floare purtată de mîna unei femei blînde, trecută și ea prin multe, cu un caracter (zice naratorul) „uimitor inexistent”. Suzy reprezintă alt tip de feminitate, opus Matildei, însă nu mai puțin fatal pentru Petrini. Feminitatea ei se bazează pe o continuă fugă de identitate. Trăiește mereu în alt registru, inventează disponibilități, stări ce fascinează pe filozof. Nu e trufașă și n-are crize de vanitate, existența ei lunecă la suprafața evenimentelor, fără mari traume. A trecut, totuși, prin situații grele (eliminată din facultate, a muncit, ca zidăriță, pe un șantier), însă sufletul ei nu s-a înăsprit, fantezia n-a obosit, îndrăgostită de Petrini, îi mărturisește, cu o panică pe jumătate jucată: „Te iubesc! A-oleo…” ca și cînd o tandră tragedie ar fi atins-o. Suzy ascunde însă adevăratul ei statut conjugal (e căsătorită cu un inginer dipsoman și brutal, Pencea) și lipsa ei de curaj, explicabilă altfel, provoacă un deznodămînt grav. Atacat în timpul unei excursii la munte de voinicul, bestialul dipsoman, Petrini este nevoit să se apere și, în încăierarea ce urmează (bătaia are loc în cabina unui teleferic), îl împinge pe Pencea în prăpastie. O crimă involuntară, a doua (Petrini omorîse, în detenție, un torționar care își pusese în gînd să-l extermine) în viața filozofului. Romanul tinde, aici, spre senzațional (o situație asemănătoare întîlnim în Intrusul), însă senzaționalul este scurt și, ca în literatura lui Dostoievski, n-are alt rol decît să radicalizeze psihicul. Petrini ajunge la închisoare și, în așteptarea procesului, scrie romanul vieții lui, cu sentimentul că o carte este un fenomen tot atît de miraculos și fatal ca și celelalte fenomene mari ale existenței: nașterea, iubirea, moartea… Înfrînt în viața socială, înfrînt de mai multe ori în iubire, filozoful, care nu încetează să se gîndească la gnoza și la noua lui religie, află în scriitură (iată o metaforă neașteptată la realistul Marin Preda) o bucurie recuperatoare. Realizarea în spirit, sugerează naratorul, poate fi șansa noastră. Despărțirea de Suzy este fatală, chiar atunci cînd Petrini, după doi ani de detenție, o regăsește și-i află adevărata identitate. Aflîndu-și identitatea, femeia își pierde însă fascinația. Sinceră, fixată într-o structură determinabilă, Suzy devine o femeie comună. Fără fantezie, feminitatea ei este mediocră. Filozoful o părăsește și se dedică, de aici înainte, micii zeități ocrotitoare, Silvia, fiica lui, și a imprevizibilei Matilda.

Acesta este, pe scurt, romanul sentimental: roman complex, profund, cu treceri fine de la analiza profunzimilor vieții anterioare la speculația morală și la epicul senzațional (discutabil în cîteva puncte ale romanului). El impune un număr de caractere și cîteva tipuri inedite de sensibilitate. Un roman coerent, pasionant, ridicat mereu la puterea speculației, tras spre filozofia existenței, nutrit de un epic bogat în surprize. Un roman, în fine, care evită să claseze sufletele și să sancționeze pasiunile (Preda se desparte, aici, de maniera clasică). Pasiunile se nasc și devastează, uneori, viața interioară a indivizilor, fără să știm totdeauna din ce cauză.

Lîngă romanul sentimental există însă, avertizam de la început, un extraordinar roman politic sau, mai bine zis, romanul unei existențe asumate în totalitate. Petrini, eroul, se consideră el însuși un individ făcut să trăiască pînă la capăt o situație, un sentiment, o idee. „Sînt omul care își asumă totul”, strigă el Matildei, într-un acces de furie. Are o fire tare, incapabilă de compromis, și din această pricină este nefericit. Caracterul inflexibil al filozofului ar fi o explicație pentru tragediile prin care trece. Nu este însă singura. Mai intervine absurdul, intervine și imperfecțiunea unui sistem social (acțiunea se petrece, cu precădere, în obsedantul deceniu al VI-lea!) în care individul este sacrificat nu o dată în favoarea unei false rațiuni istorice. Marin Preda descrie mecanismul acestei rațiuni și face, cu gravitatea pe care faptele o cer, procesul fanatismului politic mistificator (totalitarismul de tip bolșevic). O suspiciune absurdă (ambiguitatea cuvîntului ordonanță din scrisoarea unui fost prieten, fugit în străinătate) provoacă arestarea lui Petrini și, apoi, detenția la canal și într-o mină de plumb timp de trei ani. Descrierea este vie și, artisticește, profundă. Scena pedepsirii lui Petrini de către torționarul din mină este memorabilă. Memorabilă, simbolică este și scena din celulă, în care un intelectual evreu îngrijește cu devotament, din considerente umanitare, un deținut în agonie, părăsit