— Toatele datele…, repetă Himmler și brusc chipul i se lumină. Asta înseamnă că dumneavoastră ați fost? Dumneavoastră ați fost cei care ne-au trimis acele rapoarte cu locurile unde se ascundeau cei din rezistență?

— Da, răspunse Dobrischowsky. Cei mai mulți oameni nu își dau seama că pot fi localizați oricând prin telefoanele lor.

Himmler rânji și îi aruncă o privire aghiotantului său. Acesta răspunse cu un zâmbet disprețuitor:

— La un moment dat cei din rezistența poloneză și-au dat seama. Dar era prea târziu.

Amândoi izbucniră în râs. Dobrischowsky se mulțumi să zâmbească ușurat. Faptul că dispoziția reichsführerului se ameliora era un semn bun. În orice caz, se părea că începea să înțeleagă ce puteau să facă ei pentru Vaterland.

Pentru prima dată în acea zi, Dobrischowsky simți o oarecare speranță că planul lor va avea succes.

•••

Eugen Lettke avea toaletă personală, o încăpere mult prea mare și mult prea înaltă, rece, cu faianță albă, care puțea a dezinfectant și a urină, în care orice zgomot avea un ecou îngrozitor de puternic. Nu doar trasul apei de la WC, care se făcea cu un zgomot de Niagara, nu doar încuierea ușii care îl ducea cu gândul la căderea grilajului unei celule, ci și fiecare pas era amplificat, precum și foșnetul pantalonilor coborâți, ba chiar și simpla închidere a șlițului acestora. Toate acestea pe lângă sunetele nevoii pentru care tocmai intrase.

Dar era bine să aibă o toaletă doar pentru sine.

Robinetele erau vechi de un secol. Existau trei chiuvete, mult prea multe pentru numărul bărbaților care mai lucrau la NSA. Robinetul chiuvetei din stânga picura neîncetat încă de când Eugen lucra aici. Și nimeni nu se simțea responsabil, nici măcar el.

Eugen Lettke nu se grăbea. Se privi în oglindă, în timp ce cu mare grijă își aranjă cu puțină apă rece câteva șuvițe de păr rebele. Și vârfurile mustății lui subțiri ar fi putut fi ceva mai subțiri.

Își studia trăsăturile feței – era o obișnuință, un fel de obsesie de câte ori se afla în fața unei oglinzi – și își amintea cum arăta pe când era copil, apoi adolescent, încercând să înțeleagă de ce nicio fată dintre cele de care se îndrăgostise nu voia să aibă de-a face cu el. Nu era respingător, cu siguranță nu era și nici înainte nu fusese. Alții arătau mai rău și totuși aveau prietene. Până și individul cu buză de iepure din casa vecină!

Înainte suferise din cauza asta. Până când își descoperise adevărata pasiune, mai puternică, mai mistuitoare. De atunci rămăsese doar cu obișnuința de a se gândi la acest lucru.

În plus, pentru moment, problema lui nu era cum îi arătase chipul odată, ci cum arăta astăzi. În oglindă, vedea un bărbat blond, cu ochi albaștri, un arian – așa cum scria în manualele școlare. Bărbații că el nu se aflau în aceste zile în patria sigură, ci comandau unități de blindate pe frontul de est, acolo unde seria victoriilor germane se cam încheiase. Bărbații ca el împușcau ori erau împușcați și el nu simțea nici cea mai mică înclinație pentru vreuna dintre cele două categorii. Crearea pentru poporul german a spațiului vital în est nu îl interesa nici cât negru sub unghie. Dacă alții voiau să își rupă gâtul pentru asta, din partea lui puteau să o facă atât timp cât el era lăsat în pace.

Își dăduse seama însă că, din păcate, nu îl vor lăsa în pace.

Până acum îl feriseră de mobilizare două lucruri: mai întâi faptul că era unicul fiu al unei văduve de război, iar tatăl lui fusese un erou de război decorat, apoi, când situația s-a agravat și multora cu astfel de biografii li s-a revizuit statutul, s-a aplicat regula că orice activitate în cadrul serviciilor secrete este automat considerată importantă pentru război.

Totuși, între timp nici asta nu îi mai conferea siguranță. Nu în vremurile în care chiar și muncitori din industria armamentului erau trimiși pe front, fiind înlocuiți cu femei și chiar cu prizonieri de război!

El citise corespondența electronică a șefului, ceea ce era evident strict interzis. Însă nu lucrau ei într-o instituție care avea ca obiectiv principal spionarea secretelor și chiar a celor mai secrete? El privise neobservat când Adamek tasta parola, până o aflase și de atunci îi urmărea corespondența. De aceea știa că Himmler nu se afla astăzi aici ca să vadă dacă au suficiente birouri frumoase, ci pentru a decide dacă ceea ce făceau ei chiar era important pentru soarta războiului. Dacă reichsführerul concluziona că era mai bine pentru Reich să pună NSA la economii și să îl treacă la RSHA (Reichssicherheitshauptamt – Biroul Central de Securitate al Reichului German), subsecție a unei subsecții, atunci exact asta se va întâmpla. Cei de acolo fac în fond și muncă de informații, deși în stilul tradițional, dar fără îndoială se va găsi un locșor potrivit și pentru ei.

Adamek mai fusese informat că în acest caz personalul va fi redus, în special cel masculin, pentru că fiecare bărbat capabil să folosească o armă este util în aceste vremuri grele pe front, în lupta pentru victoria finală.

Nu trebuia să fii profet ca să știi cine va fi avut în vedere. În niciun caz șeful aflat în scaun cu rotile. Nici juniorul de la serviciul telefonic, Rudi Engelbrecht, care este șchiop. În privința lui Winfried Kirst, individualist sfrijit, și a lui Gustav Möller, care purta ochelari cu lentile groase, existau argumente pro și contra – probabil că unul dintre ei va pleca. Dar el și Dobrischowsky erau eligibili. Dacă NSA ar fi desființată, ei ar lupta cu arma în mână contra rușilor, ceea ce era la fel de sigur cum „Hitler” urmează după „Heil”. Și spre deosebire de toți ceilalți soldați de pe frontul din est, ei vor ști cât de urâtă era situația.

De aceea, ziua de azi trebuia să se termine cu o reușită. De aceea trebuiau să facă în așa fel