după ceva de mâncare. Îmi dăduse maică-sa ditamai pachetul, să-mi ajungă. Plus vreo două pulovere pe care nu le mai purta. Le vrei? m-a întrebat într-o zi, în fața dulapului deschis din camera ei. Le vreau, am zis și am întins mâna după hainele alea, mirosind a străinătate. Dacă n-ai, vrei. Apoi m-a luat cu ea la Carrefour să-mi cumpere de mâncare, pentru drum. Era frumos la Carrefour, atât de frumos că mi-aș fi dorit să rămân acolo până la închidere, ca să pot să iau la rând sticlele cu șampon sau săpunurile și să le miros pe îndelete și să mă uit la toate pachețelele alea de biscuiți și să văd care sunt cu cremă și care cu gem și, mai ales, ce fel de gem. Făcea și bunică-mea, dar numai de prune. Maică-sa mi-a luat din alea cu zmeură. Era drăguță maică-sa. Și știa că-l iubesc. Dar știa și că plec. Era foarte drăguță maică-sa. Mi-a cumpărat așa de multă mâncare, că mi-a mai și rămas: vreo trei iaurturi cu fructe și niște ciocolată. Las' că le duc cadou acasă, mi-am zis, în timp ce pe dinăuntru mă simțeam ruptă în bucăți, ca ananasul ăla din iaurt. Fărâme dulcege, pe care le țineam cât puteam în minte, plimbându-le dintr-o parte în alta, sugându-le până când aproape că le lăsam fără pic de gust. Așa erau amintirile mele.

Era trecut de miezul nopții când am ajuns în București, într-o parcare plină de părinți, șoferi de taxi și câteva curve, undeva pe la Inter. M-am uitat după tata. Nu era nicăieri. Ciudat lucru pentru cineva ca el, care nu întârzia niciodată, Pentru că asta e o chestiune de educație, ai înțeles? Măi, ai priceput ?Da, tati, da. Eu eram binecrescută și prea mică să-l contrazic. Ne înțelegeam tare bine, noi doi. Degeaba l-am căutat pe tata din priviri, cu valiza după mine. În jurul meu era doar multă noapte, mulți tați și multe mame. Ale altora. Până la urmă, m-am întors cu o colegă, cu mașina. Cică îi sunase maică-mea pe ai ei să mă aducă și pe mine. Îi e rău lui taică-tu, mi-au spus și m-au lăsat să-mi car singură geamantanul. Poate că, de fapt, nici nu are voie iaurt sau ciocolată, mă gândeam eu, în timp ce trăgeam cu ochiul la colega aia cu care eram și o vedeam cum rămăsese în dreptul portbagajului închis, lipită de-ai ei cu forța cu care doar copiii știu să-și ceară iubirea.

 

*

 

Totul începuse cu câteva luni în urmă când, într-o seară, așezat pe canapeaua din sufragerie, în stânga, exact sub raftul unde aranjase scriitorii sud-americani – o să-i pun pe toți în partea asta, ca să-i găsim mai simplu – tata a început să sughițe. Mă uitam la burta lui cum se mișca în sus și-n jos, în timp ce buzele i se strângeau una-n alta, ca două corpuri într-o îmbrățișare ce spera să salveze ceva în interiorul ei. Uneori, câte un fir de suc gastric îi umezea bărbia. A ținut-o așa toată noaptea. A doua zi de dimineață, l-a dus mama la spital și l-a lăsat acolo să-l opereze ăia, că cică făcuse încurcătură de mațe și de-aia sughița ca naiba. Asta era prin noiembrie. Dar acum cicatricea care-l împărțea pe tata oarecum în două începuse să pălească și să arate ca obrajii de copil flămând. Așa și tata. Pielea lui se îngălbenea cum fac frunzele toamna, iar el, când nu lăsa mâncarea să rămână în farfurie, o vomita cu icnete care mă făceau să-mi trag perna pe ureche și să-mi țin respirația.

Îi cumpărasem de acolo, din străinătate, o pereche de bretele, că vedeam cum îi cad pantalonii de pe el. Erau roșu cu negru. Bretelele. De la Monoprix. S-a bucurat și un zâmbet câș i-a traversat fața, dezvelindu-i gingia de sus, palidă și nesănătoasă. Stătea așezat pe canapeaua din sufragerie, la locul lui, cu capul ușor într-o parte, ca și cum ar fi vrut să și-l odihnească pe propriul umăr. Ai stat la un băiat, să înțeleg. Știa de la mine, de când îi sunasem în prima seară să le zic că ajunsesem cu bine. Mai bine să spui tu, decât să aflu de la alții! așa zicea. Așa că i-am spus. Și nu povestești nimic? Ba da, tati, ba da. Nu mai știu ce-am povestit. Apoi tata s-a culcat și eu m-am dus la bucătărie și mi-am scos un iaurt de-ăla, din Franța și l-am mâncat cu ochii-nchişi, cu mintea aiurea și cu mama așezată, în tăcere, lângă mine, pe un scaun. Doar la un moment dat mi-a luat lingurița din mână, să o spele și a zis așa, ca pentru sine, un ehee … și apoi a pus lingurița în ăla de vase și a dat să stingă lumina.

 

*

 

Un an de zile i-am scris francezului. Scrisoare după scrisoare. Dragă F., sper că ești bine. Să știi că eu … apoi îi povesteam vrute și nevrute ca să-i distrag atenția de la acel dragă sau poate, dimpotrivă, să-l agăț cu cuvântul ăla, să-l oblig cumva să reacționeze, să răspundă, să-l întărât măcar, dacă nu să-l înduplec. Ce nu înțelegeam era de ce naiba îmi spusese și el că mă iubește. Nu atunci când și-a luat chiloții de pe jos ca să poată să se dea jos din pat și să mă sărute, ci a doua zi, când era în blugi și s-a lipit cumva de mine și eu am ales să închid ochii și să-l cred. Ca să ți-o tragă, a zis Otilia. E geloasă, mă gândeam. Și tata, care era din ce în ce mai palid. Mai obosit. Mai greu de suportat. Se enerva că plângeam de dorul celuilalt, în loc să plâng de mila lui. Dar n-are cum să-ți fie milă de cineva mai mare ca tine, n-are cum.

Apoi, într-o seară, am aflat că tata o să moară. Mi-a zis mama.