Cărți «Radu Paraschivescu descarcă carți de dragoste online gratis PDf 📖». Rezumatul cărții:
5. Batjocoreşte lucrurile grave. Practică persiflarea mai ales când nu e cazul.
6. Arată-te opac la argumentele celorlalţi. Eventual refuză-le de plano.
7. Caută mereu prim-planul. Încearcă să fii contaminant.
8. Evită să-ţi pui întrebări. Drumul tău e unul al certitudinilor.
9. Convinge lumea să se plieze pe setul tău de non-valori. Nu accepta compromisuri.
10. Nu uita că marele tău duşman e bunul-simţ. Combate-l cu fiecare gest şi cuvânt.
Nesimţitul călător.
În mileniul internautic, globalizant şi repezit în care te afli, călătoria şi-a pierdut frisonul iniţiatic. Aşternerea la drum nu mai are aplomb picaresc sau sâmbure de mister. Totul s-a redus la o deplasare eficientă, cu economie de timp şi abundenţă de mijloace. Nimeni nu mai pleacă în direcţii incerte, nimeni nu mai caută sensuri pitite în mecanica paşilor. Călătorul de azi e o vietate decisă, care trebuie să ajungă repede din punctul A în punctul B. El are un aer posac, preocupat sau febril, în funcţie de agenda zilei. Stilistica voiajului, fie el de plăcere sau de afaceri, a sărăcit metodic, pe măsură ce s-a îmbogăţit recuzita tehnică. Autobuzele, trenurile, avioanele şi metrourile transportă cohorte de pasageri plecaţi, vorba lui George Bernard Shaw, „la întâlniri cu ei înşişi, la care se tem să nu întârzie”. Ei bine, de ce să îngădui, tu, nesimţitule, posomoreala ulcerantă a acestor veşnici hoinari? Chiar nu poţi face nimic? Ba vezi bine că poţi, dacă ştii să-ţi alegi instrumentele şi momentul optim al intervenţiei.
Studiază, de pildă, un autobuz care duce sau aduce lumea de la serviciu. O să observi imediat că în acvariul pe roţi care străbate oraşul stăruie aerul unei neîmpliniri generale, al unei vegetări lâncede. Fiecare pasager e o insulă ascunsă sub o pagină de ziar, o copertă de carte sau o privire fixată pe geam. Sunt oameni care nu gustă viaţa şi nu-i pricep sensurile subtile. Unii citesc sfidător, parcă pentru a-ţi da de înţeles că accesul în lumea lor e interzis. Alţii s-au cufundat în gânduri, semn că mestecă tăcut o dilemă domestică sau o frustrare preluată de la slujbă. În fine, alţii sunt rupţi de oboseală şi, sprijiniţi cu fruntea de geam, încearcă să fure un sfert de oră de somn recuperator. E limpede, trebuie făcut ceva – şi încă repede.
Fireşte, pentru ca o iniţiativă de acest gen să fie încununată de succes, ea trebuie să înceapă corespunzător. În cazul de faţă, de la urcarea în autobuz. E un moment delicat, pe care nu toţi îl gestionează cum se cuvine. Nesimţitul autentic ştie însă că n-are voie să cedeze în faţa convenţiilor. Politeţurile de modă veche, hamletizările delicate şi abstragerile concesive sunt mofturi stupide, flecuşteţe pentru care tagma te va taxa când îţi va fi lumea mai dragă. Există încă locuri în ţară unde autobuzul sau tramvaiul se aşteaptă pe trotuar, iar uneori – ca o culme a desuetudinii vătămătoare – pe băncuţele din refugii. Un nesimţit bucureştean expediat în Oradea ar putea descoperi aici surprize greu digerabile. Există sclifosiţi prevenitori, care practică o discriminare abuzivă şi îngăduie accesul în vehicul pe criterii ieşite din uz: vârstă, sex, eventual beteşuguri trupeşti. Fiind vorba tot de creaturi de la bunul Dumnezeu lăsate, aceşti indivizi jalnici, hrăniţi cu perfuziile unei nostalgii culpabile, nu pot fi lichidaţi şi nici măcar închişi în rezervaţii. În faţa lor, nesimţitul are o singură variantă: acţiunea directă.
Ea se comprimă într-o formulă fără echivoc: darea de buznă. Nesimţitul e cel care, prin puterea exemplului, îi supune pe pasageri unei pedagogii simple, dar de o somptuoasă utilitate. Într-un autobuz nu se suie, ci se năvăleşte. Stilistica momentului trebuie să aibă ceva de meleu rugbistic, de caft pe maidan, de îmbulzeală ceauşistă la tejghea, când vânzătoarea le anunţa celor o sută de şoimi ai cozilor că mai erau doar treizeci de pachete cu gâturi şi gheare de pui. Accesul în mijlocul de transport respectă o lege naturală, cu ecouri darwiniene: the survival of the fittest5. Primii urcaţi sunt plăvanii musculoşi, liceenii cu viteză de reacţie, haidamacii cu palma cât cazmaua şi ceafa încreţită ca blana de sharpey. Ei îşi asigură întâietatea distribuind galant ghionturi care dislocă fulgerător, măturând din cale concurenţa fragilă, călcând apăsat pe bombeuri şi principii. Li se alătură sporadic câte o gospodină teribilă, gata să preschimbe plasa cu morcovi în armă albă şi umbrela în suliţă. Asaltul treptelor se face icnit, iar când argumentele fizice nu ajung, e loc oricând pentru un îndemn categoric – „Dă-te, fă, la o parte că-mi iei aerul!” – sau o constatare duşmănoasă: „Te caută moartea pe-acasă şi tu te plimbi pe benzina statului”. În cazurile speciale, ceea ce nu se poate regla din limbaj sau bicepşi îşi găseşte rezolvarea printr-o flegmă bine ţintită, pe pantofii sau între ochii cârtitorului.
Odată urcat în autobuz, dragă nesimţitule, lucrurile merg de la sine. Pofta de victorii se întreţine cu victorii, aşa că e bine să treci la pasul următor fără tatonări sterile. Iar acest pas e, fireşte, ocuparea scaunelor. Doar printr-un nefericit accident strategic se poate întâmpla ca pe cele douăzeci şi ceva de scaune ale unui autobuz să se lăfăie obraznic şi nepedepsit vreo femeie. Noroc că astea sunt excepţii. Imaginea autobuzului ideal trebuie să conţină două duzini de masculi instalaţi comod pe scaune, cu capul între urechi şi ochii pironiţi în ziare, precum şi câteva zeci de femei spânzurând căznit de barele de susţinere, într-un echilibru precar, gata să fie scoase de pe orbită de o frână bruscă sau de un viraj neaşteptat. Spre lauda lui, nesimţitul din această categorie îşi cultivă vocaţia de la vârste fragede. Aşa şi nu altfel se explică prezenţa adolescenţilor pe locurile rezervate bătrânilor şi ignorarea statornică a acestora din urmă.
În Bucureşti, inutil de spus, cultura sfidării a atins de mult perfecţiunea. Tânărul din Capitală nu poate fi deşurubat de pe scaun sub nici o formă. E un spaţiu pentru care s-a bătut de la urcare şi pe care nu are de gând să-l cedeze unui străin