prin exterminare continuă; s-ar fi ajuns la extincția societății respective. Aparatele represive, cele ale integrării și cooptării, ale antrenării conformiste și ale complicității explică în mare măsură acest lucru. În această privință, remarc similitudinile cu fascismul. Ce distinge însă categoric totalitarismul de stânga de cel de dreapta este fenomenologia apostaziei. Drept-credincioșii (true believers) comuniști s-au trezit treptat din somnul dogmatic. Ei au căutat mai întâi umanizarea sistemului, iar apoi i-au provocat prăbușirea. Radicalismul este ceva care apelează la straturile infraraționale, emoționale ale spiritului. Atunci când cel care „a căzut la partid“ (Belu Zilber) se trezește, urmează de obicei colapsul axiologic al individului, odată cu destrămarea farmecului pervers al ideologiei.

Desigur, este inevitabilă întrebarea: în ce a constat forța de seducție a comunismului? Comunismul promitea salvarea în această lume. El a fost înainte de toate definit de o concepție escatologică asupra existenței. Dacă acceptăm teza lui Raymond Aron conform căreia marxismul este o erezie creștină, atunci ajungem la concluzia că în comunism ne confruntăm cu sacralizarea politicului. O astfel de religie politică promite solidaritatea, o comunitate sectară. Înainte de toate, cum arată un mare poet polonez, Aleksander Wat, în convorbirile cu Czesław Miłosz din My Century, era vorba de promisiunea fraternității. Wat spune: „Ceea ce ne-a atras înainte de toate a fost la fraternité“. Ea a avut o forță magnetică pentru intelectualii alienați, rupți de propriul mediu de origine socială și/sau etnică. Nu trebuie uitat că sectarismul produce colectivități extrem de puternice, cu adeziuni durabile, cu pasiuni și devoțiuni singulare. Secta propune o unitate cosmică, transcenderea alienării și construcția unui spațiu în care să dispară politicul tradițional. În consecință, afirm că leninismul a însemnat deopotrivă ipostazierea și abolirea politicului. Un politic care a devenit în aceste condiții trucat, desfigurat și falsificat. Citind în numărul din iulie al New York Review of Books un articol al lui Tony Judt despre Amos Elon, poet recent dispărut dintre noi, am găsit următoarele două versuri de John Keats (The Fall of Hyperion): „Fanatics have their dreams, wherewith they weave/A paradise for a sect.“ Întocmai astfel arată istoria comunismului, dar și a fascismului în secolul XX. Este una a fanaticilor care concep o lume perfectă, purificată de ceea ce ei percep drept agenți patogeni, viruși, vermină, surse ale decadenței… Pe scurt, paradisul pentru o sectă.

Comunismul a fost o mitocrație, o logocrație și o hierocrație. Comunismul a anulat sacrul prin sacralizarea politicului, a negat religiozitatea tradițională înlocuind-o printr-o nouă hierofanie, prin religia seculară a revoluției apocaliptice aici și acum. El a reprezentat o formă de fundamentalism politic, ideologie politică ce pretinde să construiască în această lume ceea ce aparține unui alt tărâm, cel al transcendenței. A fost un mesianism, o escatologie seculară, o doctrină chiliastă. Dacă nu ar fi fost așa, nu ar fi durat șaptezeci de ani și nu ar avea în continuare întrupările pe care le are în America Latină, în Filipine, Malaiezia, Nepal etc. Este acolo ceva ce ține de ordinea unui fals sacru, însă la fel de magnetic precum unul revelat, cel puțin pentru cei care-l adoptă și se identifică cu el. În cazul comunismului ca mișcare politică, el promite saltul din această lume prin revoluția globală proletară sau, pentru a relua formula clasică, din imperiul necesității în imperiul libertății, care devine practic paradisul terestru. Mitul comunist și-a găsit capacitatea de rezistență în argumentul scientificității. În marxism există o singură doctrină politică și aceea se numește socialismul științific. Acesta implică ideea de cunoaștere a legilor umane și ale istoriei. Profetismul marxist a generat convingerea frenetică, aproape mistică, a celor care îmbrățișau viziunea apocaliptică și apodictică a unei algebre a revoluției. Ani de zile mai târziu, Daniel Cohn-Bendit va spune în cartea sa de convorbiri cu Adam Michnik: Nous l’avons tant aimée, la révolution.

Cum sunt posibile crizele comunismului? După cum anticipam mai sus, istoria comunismului poate fi citită și ca un lung proces de autodemitizare a dogmei. Principala sa consecință este dezertarea elitelor, care se deradicalizează și pășesc într-o altă direcție. Momentul-cheie al desacralizării ideologiei este anul 1956. Sigur, există și altele care îl precedă pe acesta, dar el se distinge prin faptul că cea mai puternică lovitură împotriva mitului comunist o dă un comunist, Nichita Hrușciov, la Congresul XX al PCUS, prin intermediul Raportului Secret care a denunțat cultul personalității al lui Stalin. Din punctul meu de vedere, 1956 este primul pas pe drumul dezagregării mitului, care aduce cu sine și dezintegrarea treptată a sistemului. Un alt punct de cotitură al destinului acestei ideologii este anul 1968. Acesta aduce cu sine o resurecție a utopiei prin iluziile revizionismului marxist, și anume credința în posibilitatea umanizării socialismului, în varianta unui partid capabil să construiască un univers politic benevolent. S-a dovedit că nu este posibil acest lucru, iar după 1968 devine evident caracterul ireversibil a ceea ce am numit în cartea amintită mai sus, parafrazându-l pe tânărul Marx, mizeria utopiei. Imposibilitatea concilierii dintre individ și partidul-stat duce, în cazul intelectualilor, la respingerea ideii de reformabilitate și la abandonarea sistemului în genere. Aceasta este originea diferențierii dintre 1956/1968 și mișcările revoluționare din 1989.

Un studiu recent care analizează foarte reușit acest fenomen este volumul lui Vladislav Zubok, Zhivago’s Children (Harvard University Press, 2009). Profesorul de la Universitatea Temple din Philadelphia ne prezintă o întreagă generație a intelighenției ruse care, între 1956 și 1989, a distrus sistemul prin trezire. Totul începe cu ședința din 1958 când are loc prima mare denunțare a romanului lui Pasternak la Secția Moscova a Uniunii Scriitorilor Sovietici. Suntem acum încă în faza umanizării sistemului, căutându-se soluții în acest sens. Urmează conștientizarea imposibilității reformei. În plus, ideea că leninismul