antagonică. Pune-o în practică! Îndreapt-o întîi împotriva condițiilor care te împiedică să scrii. Uită-te la sudorul acela, exclamai eu arătîndu-i un sudor pe lîngă care tocmai treceam, sudează o linie de tramvai. Dar cu ce? Cu o flacără! Dar e o flacără albastră, care topește fierul. Una obișnuită nu arde decît lemnul și paiele. Astfel se transformă și flacăra talentului, din galbenă cum e de la natură, în flacără albastră sub tăria puterii de concentrare a voinței într-un singur punct… Eu nu zic să te desparți neapărat de Matilda, reluai prudent observîndu-i tăcerea. Numai tu singur știi ce înseamnă ea pentru tine, dar desparte-te de ceea ce înseamnă ea rău în existența ta. Mai precis, să rămîi sensibil la ceea ce îți place la ea și absolut insensibil, de gheață, la ceea ce te face să suferi…”

Mă oprii, uitîndu-mă indiferent în jurul meu. Pașii noștri continuară multă vreme, bătînd asfaltul ud al trotuarelor pe care zilele babelor topiseră zăpada. „Operațiune de scindare a conștiinței care îmi repugnă, exclamă în cele din urmă, îndîrjit, Petrică. Ori totul, ori nimic.” „A, bine, exclamai și eu, consideri deci că Matilda e totul. Trebuie să răspunzi în sinea ta la întrebarea dacă nu cumva te înșeli. Nimeni dintre noi nu e totul, nici tu, nici Matilda, nici eu însumi, deși în forul meu interior nu văd de ce n-aș fi. Numai că natura e vicleană și pentru un om inteligent se pune întrebarea care i s-a pus și lui Arhimede, să afle, fără să topească o coroană de aur, cît aur și cît argint are în ea, fiindcă regele avea bănuiala că bijutierul îl înșelase sustrăgînd o parte din aur și înlocuind-o cu argint. Trebuie să fim ca acel rege al Siracuzei și să punem la îndoială chiar exemplarele cele mai reușite ale naturii (și Matilda pare să fie un astfel de exemplar) și să strigăm evrika[1], firește, în sinea noastră, pentru noi înșine cînd ne vom trezi în posesia adevărului crud… Da, toată lumea o poate admira, dar noi știm ce se ascunde sub strălucirea aparentă. Putem să surîdem sardonic cînd vom vedea bărbatul amețit de privirea ei dispus să-i pună viața la picioare… Da, să i-o pună… O să vadă el pe urmă; ba chiar acest «pe urmă» să fie un «îndată», lasă-l să-i devină sclav, dacă are suflet de sclav. Poate că, Petrică, Matilda chiar asta dorește, un sclav, desigur fără să fie conștientă… Lasă-i deci pe alții să admire coroana. Numai tu singur vei ști cît aur conține…”

Mă oprii. În mod straniu, simțeam nevoia să-i spun mai multe, dar îmi dădeam seama, din instinct, că mai multe ar fi putut trezi în celălalt bănuieli. Or, ce bănuieli? La acest gînd izbucnii în hohote lungi de rîs, la fel de stranii pentru mine însumi, ca și dorința de mai înainte de a-i vorbi încă, de a-l convinge. El se uită la mine cu o expresie de derută care ținu cel puțin cîteva secunde, pe urmă se gîndi poate că rîd de el, așa cum rîd cei mai tineri de dramele celor mai în vîrstă, într-un fel stupid, după ce mai înainte ai fi zis că stăteai de vorbă cu un om matur și cu gîndirea gravă și adîncă, și rîse și el prin reflex… Îl apucai de braț cu simpatie și îl invitai la mine…

„Mi-a făcut o vizită, ne-am plimbat prin oraș”, continuai în timp ce mama ne servea. „Da, mi-a spus, zise Petrică, ține foarte mult la tine și mă bucur…” Auzindu-l și văzîndu-i și chipul, ușor topit într-un sentimentalism dulceag, izbucnii iar în rîs. Mi se păreau de astă dată ridicole și ținutul ei la mine, și faptul că el se bucura spunîndu-mi acest lucru. Rîsul meu jignitor nu-l mai derută însă, expresia înmuiată de o tandrețe ai fi zis generoasă („o imită”, gîndii) i se accentuă chiar și reluă: „Zice că ești un om orgolios, dar că orgoliul tău e o platoșă, nu-ți alterează ființa interioară…” „Ce de mai banalități, Petrică, exclamai eu sarcastic, cine nu e orgolios și la cine orgoliul nu e platoșă care ascunde ființa interioară?” „N-ai dreptate, zise mereu cu aceeași tandrețe care începea să mă irite (intuiam, această tandrețe era pentru ea, gîndul îi era la ea), există orgolioși care nu ascund decît un vid, în timp ce…” Urma să spună că la mine ascundea nu știu ce comori sufletești. Devenea penibil și îl întrerupsei cu un nou hohot de rîs, izbindu-l puternic pe umăr, să-l trezesc din narcoza dostoievskiană în care căzuse și la care ar fi vrut să iau și eu parte, eu, el și Matilda, bineînțeles de la ea îi venea starea aceasta. „Petrică, zisei, Matilda n-are cumva sînge rusesc?” „Ba are, după tată, ca fată o chema Matilda Dimitrievna.” „I-auzi! Te pomenești că știe și rusește!” „Știe! Cînd ne vizitează rude de-ale ei, vorbesc între ei rusește.” „Casa, adică apartamentul, al cui e, Petrică?” „E al ei!” „Nu mai spune, de unde a avut atîția bani să-l cumpere?” „Primul ei soț i l-a cumpărat, un profesor universitar evreu, care a fugit din țară cînd au venit legionarii la putere.” „I-auzi! Și ce e al tău din casă?” Petrică nu răspunse și se lăsă o tăcere. „Încît, continuai eu, trebuie să ieși într-un fel din istoria asta. Suferința, după Dostoievski, e singurul remediu, după mine suferința e o criză din care trebuie să ieși cît mai rapid, adîncimile ei ne rătăcesc spiritul. Ce e de fapt suferința? O depresiune. Ce rost are să zaci în ea și, mai rău, să te acomodezi cu ea? Dostoievski se sperie la gîndul că omul, redevenit liber, n-o să știe ce să facă cu libertatea. E un gînd pur rusesc. Ia vezi!…”

[1] Evrika: (eureka; grecește Εύρηκα) interjecție folosită spontan pentru a exterioriza bucuria unei descoperiri sau invenții; transliterare a unei exclamații atribuită lui Arhimede (n. r.)