class="Italic _idGenCharOverride-1">și Euridice la mai puțin de un ceas după ce evocasem în fața dumitale aniversarea aceea cu Mihail Sebastian, Camil Petrescu și atîția alții, scriitori și artiști, cînd am discutat aproape toată noaptea despre teatru, am discutat mai ales posibilitățile de a reinterpreta miturile clasice, și eu le-am vorbit de mitul lui Orfeu…

Îl priveam încurcat; nu prea știam ce să spun.

— N-ați apucat să-mi vorbiți despre toate astea. Doar ce mi-ați spus: „Mi-am dat deodată seama că împlinisem 33 de ani”, și ați căzut pe gînduri. Priveați pe fereastră și mult timp n-am îndrăznit să vă întrerup meditația…

— Totuși, reluă Pandele, ți-am vorbit despre simbolismul vîrstei de 33 de ani – vîrsta lui Isus – și începusem să evoc discuțiile din noaptea aceea, cînd aproape m-am certat cu Camil, pentru că el recuza în bloc încercările de reactualizare a miturilor clasice, iar eu pretindeam că, cel puțin în cazul lui Orfeu și Euridice, un dramaturg contemporan ar putea…

Am scos carnetul din buzunar și l-am deschis la ultima pagină.

— Dacă îmi dați voie, am să vă citesc stenograma ultimelor fraze. Ați spus: „Ca în fiecare an, în seara de 21 septembrie am invitat toți prietenii la mine acasă. Dar de data aceasta, ceva, nu știu prea bine ce, ceva mi se părea schimbat. Mi-am dat deodată seama că împlineam 33 de ani”. Ei, după aceea ați tăcut și ați întors capul spre fereastră.

Mi-era teamă că l-am supărat și nu îndrăzneam să-mi ridic ochii din carnet.

— Curios, vorbi tîrziu. Eram sigur că ți-am dictat mai mult. Poate îmi dictasem în gînd… Dar, în orice caz, reluă după o pauză, nu te-a frapat coincidența?

— Ba da. Dar m-au frapat și alte lucruri. Bunăoară, nu înțeleg cum de a știut Niculina că una din cheile de la intrare se află întotdeauna ascunsă sub preșul din fața ușii…

— Lasă astea! mă întrerupse fără să mai încerce să-și stăpînească nerăbdarea. Femeile de genul ei au o intuiție drăcească, aproape un fel de divinație… Dar ce zici de îndrăzneala ei cînd și-a smuls a doua oară rochia aceea penibilă, de cocotă bătrînă, și a rămas în maioul negru, și a început să danseze, bătînd din palme – dar ai remarcat cu cîtă eleganță își înălțase brațele deasupra capului și bătea totuși din palme cu putere, parcă ar fi avut castagnete?

De cîtva timp aș fi vrut să-i spun că mi-e sete, că aș fi băut cu mare plăcere un pahar cu whisky și sifon, dar m-aș fi mulțumit chiar cu un pahar mare cu apă. Dar nu îndrăzneam să-l întrerup.

— Nu ți-a adus aminte de nimic dansul acela? Al doilea dans și, pentru mine, cel mai reușit, cel mai fascinant?

— Să vă spun drept, mărturisii, n-am apucat să văd mare lucru. Mă dusesem în dormitor să răspund la celălalt telefon, și cînd am revenit, Niculina aproape că își terminase dansul. Doar ce-a mai făcut cîteva mișcări, a îngenuncheat, și-a tras rochia pe ea și s-a reașezat în fotoliu.

Pandele m-a privit lung, încruntat, ca și cînd n-ar fi înțeles prea bine.

— Cred că faci o confuzie, spuse. Telefonul a sunat mult mai tîrziu, după ce începuse al treilea „spectacol” – cum spuneau ei – și unde rolul principal îl avea băiatul… Dar, în sfîrșit, n-are nici o importanță, continuă fără să-mi lase timp să răspund. Mie mi-a plăcut cel mai mult al doilea dans. Mi-a adus aminte de dansul Salomeii din piesa lui Oscar Wilde, pe care am văzut-o în tinerețe, la Berlin. Dar mi-a amintit și de dansurile indiene, de spectacolele lui Udhai Shankar…

— Le-am văzut și eu, acum trei ani, aici, la București. Dar, îndrăznii, ridicîndu-mă brusc din scaun, tare aș bea un pahar cu sifon. Știu unde e, continuai îndreptîndu-mă spre bucătărie. Am să aduc și sticla de whisky.

L-am găsit plimbîndu-se preocupat, cu mîinile la spate.

— Știi că aventura aceasta începe să mă intereseze, spuse după ce i-am întins paharul și sticla cu whisky. Evident, toată povestea cu mama care i-ar fi spus adevărul după terminarea liceului, și acea inscripție care, în interpretarea Niculinei, ar dezvălui paternitatea băiatului, toată povestea mi se pare cusută cu ață albă. Copiii aceștia au venit aici cu alt scop. Dar care? D-ta ce crezi? mă întrebă brusc. Ce crezi că urmăresc?

Nu îndrăzneam să-i mărturisesc tot adevărul, să-i mărturisesc ce credeam eu, și anume că acea inscripție pe Roata morii, cel mai popular roman al lui Pandele: „Sibiu, Crăciun 1938, Orfeu, Steaua sus răsare…”, inscripție pe care mama lui Vladimir o completase șapte ani mai tîrziu, în 1945, adăugînd cu creionul: „Pentru Laurian, cînd va fi mare, ca să înțeleagă și să ne ierte”, inscripția aceasta era, așa cum observase Niculina, pe atît de tulburătoare pe cît era de misterioasă.

— După impresia pe care mi-au făcut-o, începui după o scurtă pauză, cred că sînt amîndoi pasionați de teatru, de spectacol. Iar ea, fata, este desigur o mare artistă – poate de aceea nu-și găsește loc în nici un teatru și își cîștigă existența dînd lecții de latină și franceză. În orice caz, amîndoi văd în teatru un spectacol sacru.

— Și atunci? mă întrerupse Pandele vădit dezamăgit de interpretarea mea. Atunci de ce-au venit la mine? Știau foarte bine că nu sînt autor dramatic, și chiar dacă aș vrea nu pot face nimic pentru ei.

— Impresia mea este că, luînd în serios spectacolul, considerîndu-l adică un ritual, au venit să vă ceară consimțămîntul la ritualul căsătoriei lor.

Pandele tăcu cîtva timp, apoi apucă paharul și începu să soarbă încet, pe gînduri.

— Ar putea fi și asta, spuse. De aceea m-am pretat la jocul lor și le-am dat consimțămîntul. În fond, de ce nu le-aș fi dat? Ce mă costa? adăugă, încercînd să imite (dar fără să reușească) vulgaritatea lui Paraschiv Simionescu, marele lui rival. Era doar o formalitate.

— Dar ați văzut că pentru ei, mai ales pentru fată, consimțămîntul era mai mult decît o formalitate, era un adevărat