ritual. Ați văzut cît era de emoționată cînd, la despărțire, a căzut pe neașteptate în genunchi, v-a apucat mîna s-o sărute și v-a spus: Bénissez-nous, mon pére!

Mi-am dat imediat seama că făcusem o gafă, dar nu înțelegeam de ce. Pandele mă privea ciudat.

— Da, a fost un moment penibil, vorbi tîrziu. Nu mă așteptam să cadă în genunchi chiar în fața mea și să-mi sărute mîna. Nu știam ce să fac.

— În locul d-stră, îndrăznii, aș fi ridicat-o și aș fi sărutat-o pe amîndoi obrajii.

Pandele mă privi din nou surprins, aproape cu furie.

— Dar așa am și făcut, izbucni. Numai că n-am sărutat-o pe amîndoi obrajii. Am sărutat-o întîi pe frunte și pe urmă pe obraz…

Simțeam că roșisem și acest simptom de slăbiciune mă umili.

— Vă cer iertare. Poate n-am văzut bine. Eram acolo, lîngă ușă, bucuros că în sfîrșit se hotărîseră să plece, și poate mi-au scăpat anumite gesturi…

Pandele continua să mă privească, din ce în ce mai încruntat.

— Eusebiu, începu tîrziu, cu gravitate, dacă nu te-aș cunoaște de atîția ani, aș crede că ori vrei să-ți bați joc de mine, ori ești în ultimul grad de surmenaj.

— De ce, Maestre? întrebai intimidat.

— Pentru că scena cu căderea în genunchi și sărutatul mîinii n-a avut loc lîngă ușă, în clipa despărțirii. Asta s-a întîmplat mai înainte, după al treilea spectacol, cînd s-au apropiat amîndoi de mine – tocmai mă ridicasem de la birou ca să-i felicit – s-au apropiat de mine, băiatul a luat-o de mînă, ca și cînd ar fi vrut să mi-o prezinte, și s-a înclinat profund, și atunci…

— E adevărat! exclamai și, neștiind ce-aș mai putea face, mi-am pus mîna pe frunte. Așa este, cum spuneți dumneavoastră. Acum mi-aduc bine aminte.

Dar rostisem toate acestea din deznădejde, pentru că nu voiam să-l supăr. De fapt, scena se petrecuse așa cum spusesem eu: la plecare, în dreptul ușii. Niculina își îmbrăcase pentru ultima oară rochia și apucase chiar valiza. Dar, în clipa cînd le-am deschis ușa, a lăsat valiza din mînă și i-a căzut în genunchi.

— Ești obosit, spuse Pandele continuînd să mă privească bănuitor. Ar trebui s-o lași mai încet cu aventurile d-tale nocturne. Nu mai ai 20 de ani…

Capitolul III

A doua zi de dimineață m-a trezit telefonul.

— Sper că te-ai odihnit îndeajuns, începu cu glasul lui de zile mari. Și sper că nu te-ai supărat dacă, aseară, mi-am îngăduit să fiu sincer cu dumneata.

Am bîiguit cîteva cuvinte la întîmplare, dar nu cred că le-a auzit.

— Uite ce te rog, continuă. M-am interesat unde trebuie și am aflat că ceremonia va avea loc la Primăria Sectorului IV, azi la ora 11. Cumpără, te rog, 19 trandafiri și, la sfîrșitul ceremoniei, oferă buchetul Niculinei din partea mea, cu aceste cuvinte…

Am simțit cum se accelerează bătăile inimii și l-am întrerupt, emoționat.

— Doar o clipă, vă rog, să-mi caut creionul…

Cînd am apropiat din nou receptorul de ureche, l-am auzit tușind.

— M-am înecat, începu cu oarecare timiditate. Închipuiește-ți că aseară, după ce ne-am despărțit, m-a apucat deodată o poftă grozavă de fumat. M-am dus atunci pînă la Select și mi-am cumpărat de la bar un pachet de țigări americane.

La început, mi s-a părut că glumește. Mi-am amintit indignarea lui Ioniță. Este inadmisibil!, spunea Ioniță, și este și o dovadă de proastă creștere, să inviți oamenii la tine acasă și, de la ușă, să le arăți afișul cu litere de o șchioapă: „ Fumatul e strict interzis”. Poți face asta dacă ești suferind, sau dacă ești alergic la fumul de țigară – dar el, A. D. P., nu este nici una, nici alta!

— …Și pînă la miezul nopții, adăugă cu un ton care mi s-a părut provocator, aproape agresiv, pînă la miezul nopții am fumat tot pachetul! Ca pe vremurile bune…

— Nu știam că ați fumat vreodată…

— Am fumat mult în tinerețe, continuă pe același ton. Am fumat chiar foarte mult. De aceea a trebuit să mă las…

Probabil că încercase să rîdă, dar îl înecă din nou tusea. Cînd mi s-a părut că mă poate auzi, l-am întrebat:

— Ce cuvinte să scriu pe cartea de vizită?

Șovăi cîtva timp.

— Poate că ar fi mai bine să-i oferi buchetul fără carte de vizită. Îi spui doar atît: din partea domnului Anghel D. Pandele.

— Să spun că le doriți fericire, sau noroc, sau cam așa ceva? Din nou, o lungă pauză, îl ghiceam că nu izbutește să se hotărască și, ca de obicei în asemenea împrejurări, era gata să-și piardă răbdarea.

— Nu! izbucni brusc. Nu cred că mai trebuie adăugat și altceva. Un buchet cu 19 trandafiri, oferit chiar de dumneata, prietenul și colaboratorul meu, cred că e de ajuns. Și dacă nu-ți strică programul, adăugă, vino să mă vezi îndată după ceremonie…

Așa cum mă așteptam, cînd am intrat în florărie trandafirii fuseseră deja aleși de el, prin telefon. Și, evident, fuseseră aleși cei cu tija cea mai lungă. Mă simțeam puțin ridicol cu acel enorm buchet în brațe, mai ales că făcusem greșeala să îmbrac cel mai elegant costum, singurul care-i plăcea lui A. D. P. Din fericire, am găsit destul de repede un taxi. Am ajuns în dreptul Primăriei cu vreo zece minute înainte de 11, și am urcat emoționat scările. Sala de așteptare era ticsită. Mi-am făcut loc printre grupuri, căutînd din ochi pe Niculina. Și deodată mi-am dat seama că nervozitatea se accentuase la gîndul că Niculina ar fi putut veni îmbrăcată în rochia aceea monstruoasă. Nu îndrăzneam să mă închipui înclinîndu-mă în fața ei și oferindu-i, cu anumită solemnitate, buchetul cu trandafiri.

Dar după ce-am traversat sala de la un capăt la altul, fără să fi dat cu ochii de logodnici, am simțit că mă cuprinde panica. Poate că ceremonia avusese deja loc, sau poate avea loc, chiar în