acea clipă, într-o altă încăpere. Am întrebat pe primul bărbat care trecea pe lîngă mine, dacă mai sînt și alte săli de așteptare. Nu știa nimic precis, dar m-a îndreptat către biroul de informații. Așteptau și acolo cîteva persoane. Am ajuns tîrziu în fața ghișeului, fără să știu totuși prea bine ce să întreb mai întîi. Noroc că tînăra funcționară, al cărei glas sever și obosit mă intimidase de cum îl auzisem, văzîndu-mă neajutorat, luptînd din greu ca să-mi apăr trandafirii, a început să rîdă. Primul lucru care m-a întrebat a fost numele tinerilor. După ce i le-am repetat de trei ori, și-a ridicat privirile din condică și mi-a spus, oarecum dezamăgită.

— Nu sînt la noi. Poate ați confundat primăriile. Poate sînt la Sectorul V, în strada Colonel Locusteanu.

— Sînt amîndoi actori, am stăruit eu. Poate că astea sînt numele lor de artiști, sînt, cum se spune, pseudonime de afiș…

Funcționara mă privi lung, cu mirare, și zîmbi.

— Dar atunci, cum i-am putea identifica?

— Într-adevăr, pare aproape imposibil…

Am mulțumit încurcat și mi-am făcut drum spre ieșire. De-abia ajuns în stradă m-am uitat la ceas: era 11:30. Șovăiam, întrebîndu-mă dacă n-ar trebui să telefonez lui A. D. P., cînd, la vreo zece, cincisprezece metri, într-o camionetă care pornea chiar atunci, mi s-a părut că zăresc silueta Niculinei. (De fapt, îi recunoscusem rochia). Am început să alerg, strigîndu-i numele, dar, foarte probabil, nu m-a auzit și, cîteva clipe în urmă, camioneta dispăru după colț.

Aproape o jumătate de ceas am așteptat zadarnic pe trotuar să treacă vreo mașină. În cele din urmă, am luat troleibuzul pînă la Statuia C. A. Rosetti, apoi m-am îndreptat spre locuința lui Pandele. Înaintam agale, nu numai pentru că mă simțeam obosit, dar mai ales pentru că nu știam ce să-i spun. Mă întrebam dacă ar trebui să-i spun că zărisem – sau, cel puțin, așa mi se păruse – că zărisem silueta Niculinei.

Spre surprinderea mea, Ecaterina mă aștepta în fața ușii de la intrare.

— A plecat, exclamă. Și-a făcut singur valiza și a plecat!

Ca să nu-mi trădez mirarea și dezamăgirea, i-am întins buchetul cu trandafiri.

— Cred că trebuie să-l punem în vasul cel mare, vasul albastru, din salon. Și cu foarte multă apă.

Apoi m-am îndreptat calm spre birou. Ecaterina m-a urmat supusă, purtînd buchetul în amîndouă brațele, ca pe un prunc.

— A fost întîi un telefon foarte lung, pe la 9:30, începu misterios, și după aceea mi-a cerut să-i aduc valiza cea nouă, cea cu etichetă. Am vrut să-l ajut, dar mi-a spus că și-o face singur. Apoi a chemat el la telefon…

— N-a lăsat nici un mesagiu pentru mine? am întrebat-o.

— Ba da. V-a lăsat un plic pe birou, un plic sigilat, repetă subliniind cuvintele.

Evident, îl sigilase ca să fie sigur că nu-l deschide Ecaterina. Văzînd că rămîne lîngă mine, curioasă, sperînd să ghicească după figura mea conținutul scrisorii, i-am arătat blînd trandafirii.

— Dacă nu le tai cozile și nu-i pui imediat în apă, au să se ofilească.

Așa cum îmi fusese teamă, mesajul era laconic și enigmatic. „Evenimente decisive par a se pregăti în cel mai apropiat viitor. Decisive și importante pentru noi amîndoi. Nu știu cît timp voi lipsi. Te rog să fii, ca și altădată, locțiitorul meu în acest birou! Și, orice s-ar întîmpla, Memoriile vor trebui să apară la data fixată de Editură.”

Am pus scrisoarea în buzunar și am trecut în bucătărie.

— Ce spune? mă întrebă Ecaterina. Ce s-a întîmplat?

— Nu spune ce s-a întîmplat. Probabil, un subiect de roman… Știi că așa se petrec lucrurile de cîte ori începe să-l obsedeze ideea unui nou roman.

— Sau, poate, mă întrerupse Ecaterina zîmbind cu înțeles, poate a întîlnit o nouă eroină. Așa cum s-a întîmplat acum trei ani.

— Se poate și asta. O să aflăm mai tîrziu…

Așa aflasem și ultima oară; tîrziu de tot, doar cu cîteva zile înainte de a se întoarce. Aflasem amîndoi printr-o indiscreție; Ecaterina de la șofer, eu de la secretariatul Editurii. A. D. P. nu dispăruse ca să poată începe un nou roman. Se ascunsese la Sighișoara, cu o studentă de la Facultatea de ziaristică.

— O să aflăm mai tîrziu, repetai. Deocamdată, noi o să ne vedem de treabă. Eu am să vin în fiecare după-amiază și am să lucrez pînă seara. Dumneata, dacă sună telefonul, răspunzi întotdeauna același lucru: că domnul Pandele e plecat și, dacă vor să știe mai mult, să-mi telefoneze aici, între două și șase. Numai în cazul că, dimineața sau seara, va telefona Maestrul, am pronunțat cu fermitate cuvintele, numai în acest caz mă chemi imediat la telefon, la mine acasă.

Ecaterina mă ascultase absentă, despărțind cu grijă trandafirii unul cîte unul.

— Știți că a mai fost cineva aseară, începu cu glas misterios. Sau, poate, au fost mai mulți. Au fumat 19 țigări; le-am numărat, pentru că neavînd scrumiere, și-au stins țigările într-o farfurie.

— Știu, am întrerupt-o. Mi-a telefonat Maestrul azi dimineață… Dar cum se face că te-ai întors atît de devreme? Te așteptam pe la trei, trei și jumătate.

De cîte ori aduceam vorba despre dispariția lui Ioanid, Ecaterina își pierdea insuportabilul ei complex de stăpînă a casei și se îmblînzea, devenea aproape umilă.

— M-am înșelat, șopti îmbujorîndu-se. Nu era el…

Apoi, ca să nu văd că lăcrămează, s-a concentrat asupra trandafirilor.

— În orice caz, am adăugat, cît timp lipsește Maestrul ar fi bine să rămîi mai mult acasă.

Ajuns în dreptul ușii, m-am întors din nou spre ea.

— Cum a plecat? Cu taxiul sau a venit o mașină să-l ia? Sau limuzina Societății?

Fără să-și ridice ochii, căci se înțepase deja de cîteva ori tăind cozile trandafirilor, Ecaterina mi-a răspuns plictisită, oarecum în silă.

— Nici mașină, nici taxi, și nici limuzina Societății. Era un fel de camionetă, veche și hodorogită… Mi-era rușine că ne văd vecinii, și am intrat repede în casă…

Capitolul IV

M-am așezat deprimat la birou.