Dirija Silvestri. Ti-ti, ti, fî, fî, fî, su-șu-sum, fi, fi, fi, n-am înțeles nimic, da’ nu numai eu, nici n-a durat cîteva minute și totul s-a terminat. Sala, gheață! Nici un fel de aplauze, o tăcere neobișnuită la noi, unde se aplaudă atît de ușor. N-aveai ce să înțelegi, fiindcă îndată ce suflătorii ai fi zis că voiau să închege o melodie, cum spui tu, cît de cît coerentă, dirijorul o reteza brusc și iar o luau de la cap cu și-su-su și fi-fi-fi! Și atunci se întoarce Silvestri spre sală, era la Ateneu, și zice: domnilor, e o piesă grea, deosebit de bogată și dificilă, permiteți-mi s-o mai cîntăm o dată. Și a cîntat-o! Același lucru, oricît ai fi fost de atent și tot nu puteai să distingi vreo temă melodică. S-a aplaudat ici-colo. În pauză, puțină jenă printre melomani. Văd că vine spre noi cunoștința care ne invitase, era cu nevasta, aveau locuri în altă parte. «Ei, zice el asudat, roșu la față. V-a plăcut?» «Nu», zic eu. «Nu v-a plăcut, sau n-ați înțeles?» «Am înțeles perfect, zice Ștefan, dar nu ne-a plăcut!» «Da?! spune cunoștința noastră. Mie și-acum îmi bate inima!» Și își făcea vînt cu batista, atît de tulburat era. Așa că vezi!” „Lavinia, am o bănuială, zisei surîzînd. Nu cumva cunoștința voastră era compozitor?” „Nu știu, era compozitor, Ștefane?” „Da, zise Ciceo, un tînăr compozitor.” „E normal! zisei. Între ei, compozitori, pictori și chiar romancieri, se înțeleg perfect. Nu mai fac artă pentru marele public, ci numai pentru ei înșiși.” „Totuși Enescu e mare, zise Lavinia, și nu numai în Rapsodii. Și poate că într-o zi o să ne placă și Dixtuorul.” „Nu zic că și mie îmi place Pasărea de foc a lui Stravinski, dar n-aș lua-o cu mine într-o insulă, pe un disc, dintre cele zece la care m-ar constrînge ipoteza unui exil”, răspunsei.

„À propos, zise Ciceo, ai mai fost pe la București? Și fiindcă nu răspunsei îndată, copii, zise, gata, la culcare.” Nu întîrziară să se ridice decît atît cît să arate că nu se supun ei numai la un singur îndemn. Trebuia să vie un al doilea, apoi o amenințare, apoi întîrziatul în sărutări care trebuiau să fie atît de tandre și insistente încît Ciceo, dar mai ales Lavinia să-și iasă ușor din pepeni: haide, dragă, ajunge odată, și le smulgea brațele strîns încolăcite de gîtul ei și le ardea una la fund, chiar scoasă de-a binelea din sărite. Fetița și băiatul o ștergeau chicotind…

[1] Și totuși se mișcă – frază atribuită matematicianului, fizicianului și filozofului italian Galileo Galilei în 1633, după ce a fost obligat să își retragă afirmațiile heliocentrice. La momentul respectiv, sistemul favorizat de instituțiile religioase era cel ptolemeic, în care Pămîntul era centrul universului și toate corpurile cerești orbitau în jurul lui. (it.) (n. r.)

Capitolul VII

Erau excedați de dragostea copiilor în timp ce eu trebuia să îndur în fiecare seară arsura unui gînd care mă făcea să-mi imaginez pînă la halucinație o scenă ale cărei detalii îmi alungau somnul și îmi făceau sufletul prizonier fără scăpare: Silvia mea stătea la masă cu un străin și trebuia să vadă apoi cum e dusă la culcare și mama ei se retrăgea în dormitor cu acel străin. Astfel, singurică, fetița mea trebuia să adoarmă de fiecare dată cu o nedumerire în sufletul ei inocent: unde e tata? Și mama, ce face ea acolo cu omul ăla și nu doarme cu mine? Cum se apăra ea de această nedumerire? Putea ea apoi, în timpul zilei, să mai fie veselă și încrezătoare? Mai putea ea surîde? Tandrețea ei spontană mai putea țîșni? Și să se adreseze cui? Tatăl nu era aproape și venea s-o vadă doar duminica, iar pe mama trebuia s-o vadă cum îi servea acelui om ceaiul, dimineața, cum se gătea apoi să plece de-acasă și pleca împreună cu el cu mașina, pentru ca la întoarcere să-i pună supă în farfurie, să stea de vorbă cu el, nu mai terminau de vorbit! „Da, îmi mărturisea ea, ei vorbesc, ci nu mai termină, ci cu atîta vorbă!” și alteori seara să se gătească „se gătește mama, se uită în oglindă, ci nu mai termină, ci, ci cu atîta gătit” și s-o lase singură, să se ducă la „o recepție”. „Des?” „Nu prea des, ta-taaa, dar…” „Dar ce?” Nu mai știa ce vrusese să spună cu acel dar… „Dar mama te iubește, se poartă frumos cu tine!” „Da, dar…” „Ei, ce mai e?” „Se ceartă cu Mircea…” Vasăzică așa îi spunea ea acelui Mircea, pe nume! Adevărat, cum i-ar fi putut spune: tată în nici un caz, domnul nu, dar nici nenea! „Ei și? Se întîmplă să se mai și certe lumea…” „Da, ta-taaa, dar, ci nu mai termină cu atîta certat…” „Chiar?” Nu răspundea. Era clar, nu se certau des, nu se duceau des la recepții, dar atunci cînd se certau și se duceau la recepții erau împreună și pe ea o uitau.

În acele ore, bune sau rele, mama nu mai era a ei. Și nu mai era a ei nici cînd o duceau la culcare și ei doi rămîneau singuri. „Tata se gîndește la tine tot timpul, îi spuneam, și cînd o să te faci mai mare o să poți veni la mine și să stăm tot timpul împreună.” Atît, nu riscam să-i spun să vie de pe acum, s-ar fi putut să n-o mai văd niciodată, căci timpul cînd ea ar fi ajuns la vîrsta să opteze era incomensurabil, și ruptă de mine atîția ani s-ar fi înstrăinat de mine și opțiunea ar fi fost cu totul nesigură. „Să nu-i spui mamei ce vorbim noi! E un secret al nostru. Vom fi numai noi doi, tata nu se mai însoară.” „Ta-taaa, dar de ce nu vii și tu mai des?” „Eu stau departe, mi-e greu