— Dayan? Suspect? exclamă. Premiul întîi cu cunună, din clasa întîia primară și pînă astăzi, la cîteva săptămîni de diploma stimma cum laude, la trei, patru luni de cel mai strălucit doctorat, la un an de la catedra care va fi creată pentru el, la trei ani de Academia de Științe, la șapte ani de…

— Nu știu dacă e chiar suspect, îl întrerupse Dobridor, dar e destul de misterios. În orice caz, mi se pare inexplicabil. Am observat asta, pentru întîia oară, ieri după-amiază, la ora de geometrie, cînd era la tablă; știi, îl chemase Dorobanțu să ne explice…

— Știu. „Explică-le tu, mă Dayane, că le explici mai bine ca mine!” Eternul refren și inevitabila concluzie. „Explică-le, mă, Dayane, că dacă nici pe tine nu te înțeleg nătărăii ăștia, îi trimit pe toți la munca de jos!”

— Și mă mir cum n-au observat și ceilalți, continuă Dobridor. Am verificat azi dimineață. Am trecut de mai multe ori prin fața lui, apoi m-am apropiat prefăcîndu-mă că n-am urmărit prea bine demonstrația și l-am privit cu atenție. Cred că a bănuit ceva pentru că se roșise și începuse să se bîlbîie. De aceea ți-am spus că mi se pare suspect. De ce s-a roșit cînd și-a dat seama că-l priveam cu atenție, că-i priveam, mai ales, ochiul stîng?

— Dar de ce-l priveai cu atîta atenție? îl întrerupse Dumitrescu.

Dobridor zîmbi enigmatic.

— Pentru că, de cînd îl cunosc, Dayan purta întotdeauna bandajul negru pe ochiul drept, și acum îl poartă pe ochiul stîng.

— Nu se poate! îl întrerupse din nou Dumitrescu.

— Îți spun că am verificat de mai multe ori. Pînă mai acum cîteva zile, stîngul era ochiul sănătos, și acum este ochiul drept.

Dumitrescu rămase cîtva timp pe gînduri.

— Asta înseamnă, începu cu un ton grav, după ce-și umezi buzele, asta înseamnă că amîndoi ochii sînt sănătoși.

— Și atunci?

— Și atunci poartă bandajul din fandoseală, ca să pară mai interesant… Sau poate, adăugă după o pauză, subliniind cuvintele, din alte motive.

— De aceea spuneam că mi s-a părut suspect…

— Ar trebui să informăm pe cine trebuie, continuă Dumitrescu coborînd glasul.

— Așa m-am gîndit și eu, șopti Dobridor, că ar trebui să informăm…

— Dar să fim cu mare băgare de seamă, reluă Dumitrescu după ce înghiți de mai-multe ori, cu greutate, ca să-și poată umezi buzele. Cu mare băgare de seamă, repetă. Să nu bănuiască ceva Dayan și să-și schimbe din nou bandajul…

A doua zi de dimineață cerul era neobișnuit de întunecat și în biroul Decanului ardeau toate becurile. Tînărul bătu de mai multe ori în ușă, așteptă cîteva clipe, apoi o deschise cu multă grijă și intră. Se opri în prag, parcă orbit de lumina electrică.

— Mi-a spus tovarășul secretar că m-ați chemat, șopti.

Irinoiu îl privi lung, cercetător, ca și cînd de-abia atunci, pentru întîia oară, l-ar fi putut privi pe îndelete. După cîtva timp îi făcu semn să se apropie.

— Orobete Constantin, îl întrebă, de cînd ți se, spune Dayan?

Tînărul se îmbujoră și-și lipi amîndouă brațele de trup.

— Din 1969, după războiul de șase zile, cînd toate ziarele au publicat fotografiile generalului Moshe Dayan[1]. Știți, din cauza bandajului negru…

Irinoiu îl privi din nou lung, cu un zîmbet amar, neîncrezător.

— Dar de ce porți bandajul negru?

— Din cauza accidentului. M-a lovit un vecin din greșeală, cu un cuier în ochi. Îl cumpărase de ocazie – era un cuier mare, de lemn – și-l aducea în apartament; îl purta pe umăr. Dar în fața ușii s-a întors deodată, brusc, și m-a lovit. Nu observase că eram acolo, pe coridor, lipit de perete, așteptînd. Așteptam să-și bage cuierul în casă…

— Și nu s-a mai vindecat de-atunci?

— Nu. Nu se putea vindeca. Lemnul mi-a strivit ochiul și a pătruns adînc în orbită… De aceea trebuie să port bandajul negru. N-au putut să-mi pună un ochi de sticlă.

— Ce ochi era? întrebă Irinoiu ridicîndu-se de la birou.

Tînărul își duse mîna dreaptă la frunte, apoi și-o trecu moale, pe obraz.

— Ochiul acesta, pe care-l vedeți și dumneavoastră, șopti încurcat.

Irinoiu se apropiase de el, și-l privea tot mai pătrunzător.

— Deci ochiul stîng, spuse apăsînd fiecare cuvînt. Și cu toate acestea, în dosarul tău pe care l-am răsfoit adineauri – preciză arătînd cu brațul spre birou – se află și certificatul de la spitalul Colțea, și acolo stă scris că un obiect de lemn – nu se spune nimic de cuier – un obiect ascuțit de lemn ți-a distrus ochiul drept…

Orobete își plecă deznădăjduit capul.

— Ia scoate bandajul!

Îl privea curios, urmărindu-i fiecare mișcare. Cînd tînărul desfăcu cheotoarea și-și retrase cu grijă bandajul, Irinoiu se încruntă și se trase un pas înapoi, apoi întoarse capul. Orbita era adîncă, vînătă, cu un rest de pleoapă sîngerie, atîrnînd stingheră, inutilă.

— Poți să-ți pui bandajul, spuse întorcîndu-se la birou.

Frunzări dosarul, scoase o foaie galbenă și i-o întinse.

— Dacă, ai uitat detaliile accidentului din 8 septembrie 1963, citește certificatul pe care ți l-a eliberat Secția de chirurgie a spitalului Colțea trei zile mai tîrziu, la 11 septembrie.

Tînărul apucă tremurînd foaia galbenă și, cîteva clipe în urmă, o trecu în cealaltă mînă.

— Citește! stărui Irinoiu. Ai să te convingi și tu. Ochiul drept. Citește bine! Ochiul drept!

Ca și cînd s-ar fi hotărît brusc, tînărul așeză foaia pe birou și-și opri deznădăjduit privirea în ochii Decanului.

— Știu că n-o să mă credeți, începu cu un glas ferm, dar vă jur pe mormîntul părinților mei că vă spun adevărul. Asta s-a întîmplat acum patru zile, duminica trecută. Era pe seară; ieșisem să mă plimb pe bulevard, spre Cișmigiu. Și deodată mă aud strigat din urmă: „Dayan! Dayan!”. Mă opresc și întorc capul. Credeam că e vreun cunoscut. Dar era un domn bătrîn,