Krum nu părea să-şi dea seama dacă Harry făcea sau nu glume pe seama lui. Îşi scoase bagheta din interiorul robei şi o lovi  ameninţător de coapsă; din vârful acesteia ţâşniră scântei.

— Gregorovitch! spuse Harry tare şi Krum tresări, dar Harry  era prea entuziasmat ca să-i pese.

îşi amintise când văzuse bagheta lui Krum: Oluvander o luase şi o examinase înainte de Turnirul celor Trei Vrăjitori.

— Ce-i cu el? întrebă Krum suspicios.

— Face baghete!

— Ştiu asta, spuse Krum.

— El ţi-a făcut bagheta! De-aia mi se părea... vâjthaţ... Krum  părea din ce în ce mai suspicios.

— De unde ştii că bagheta mea a fost făcută de Gregorovitch?

— Am.. cred că am citit undeva, spuse Harry. Într-o revistă  pentru fani, improviza el cât putu şi Krum păru să se liniştească.

— Nu mi-am dat seama că le-am vorbit fanilor despre bagheta mea, spuse el.

— Şi... ăă... ştii cumva pe unde mai e Gregorovitch? Krum păru derutat.

— A ieşit la pensie acum câţiva ani. Eu am fost printre ultimii care au cumpărat o baghetă Gregorovitch. E cel mai  bun, deşi ştiu că voi, englezii, puneţi mare preţ pe Ollivander. Harry nu răspunse. Se prefăcea că se uită la dansatori, ca şi Krum, dar de fapt se gândea de zor. Deci Cap-de-Mort căuta un creator de baghete renumit şi Harry nu trebui să se gândească  prea departe pentru a-şi da seama de motiv: mai mult ca sigur  că era din cauza a ceea ce făcuse bagheta lui Harry în noaptea  când îl urmărise în zbor Cap-de-Mort. Bagheta din lemn de tisă  cu miez de pană de phoenix o învinsese pe cea împrumutată,  ceva ce Ollivander nu anticipase şi nici nu înţelesese. Oare Gregorovitch avea să ştie mai multe? Oare chiar era mai  priceput decât Ollivander? Cunoştea el oare secrete ale baghetelor pe care Ollivander nu le ştia?

— Fata aceea e foarte drăguţă, spuse Krum, trezindu-l pe Harry la realitate. Krum arăta înspre Ginny, care tocmai i se alăturase Lunei.

— Este rudă cu tine?

— Da, spuse Harry, simţindu-se deodată iritat, şi are prieten. Genul gelos. Foarte masiv. N-ai vrea să te pui rău cu el.

— La ce bun, mormăi Krum, golindu-şi paharul şi ridicânduse din nou, să fii jucător internaţional de vâjthaţ, dacă toate fetele frumoase au prieten? Plecă şi îl lăsă acolo pe Harry, care îşi luă în trecere un sendviş de la un chelner şi încercă să-şi  croiască drum pe lângă ringul de dans arhiplin. Voia să îl  găsească pe Ron, ca să-i spună de Gregorovitch, dar Ron dansa  cu Hermione în mijlocul ringului. Harry se sprijini de unul  dintre stâlpii de aur, privind-o pe Ginny,  care acum dansa cu  prietenul lui Fred şi George, Lee Jordan. Harry se strădui să nu regrete promisiunea pe care i-o făcuse lui Ron. Nu mai fusese niciodată la o nuntă, aşa că nu putea spune care erau diferenţele între petrecerea vrăjitorească şi cea încuiată, deşi era  destul de sigur că cea din urmă nu ar fi avut un tort cu două figurine în formă de phoenicşi care îşi luau zborul când se tăia  tortul sau sticle de şampanie care pluteau singure prin  mulţime. Când începu să se însereze şi fluturii de noapte intrară sub acoperişul cortului, luminat acum de felinare plutitoare aurii, cheful deveni din ce în ce mai destins. Fred şi  George dispăruseră de mult în noapte, cu două verişoare ale lui  Fleur; Charue, Hagrid şi un vrăjitor îndesat, cu o pălărie mov cu boruri mici, cântau într-un colţ „Balada eroului Odo". Plimbându-se prin mulţime şi încercând să se descotorosească de un unchi beat al lui Ron, care nu părea să ştie sigur dacă  Barny era sau nu fiul lui, Harry zări un vrăjitor bătrân stând singur la o masă. Părul alb înfoiat îl făcea să semene cu o păpădie veştejită, iar pe cap purta un fes mâncat de molii îi era  vag cunoscut. Harry îşi stoarse creierii şi îşi dădu până la urmă  seama că era Elphias Doge, membru al Ordinului Phoenix şi  autorul necrologului lui Dumbledore. Se apropie de el.

— Pot să iau loc?

— Sigur că da, sigur că da, spuse Doge; avea o voce destul  de stridentă şi hârşâită. Harry se aplecă spre el.

— Domnule Doge, sunt Harry Potter. Doge rămase cu respiraţia tăiată.

— Dragă băiete! Arthur mi-a spus că erai aici, deghizat... mă bucur enorm, mă simt onorat! Doge îi turnă un pocal de şampanie lui Harry, fiind cuprins de o nelinişte plăcută.

— M-am gândit să îţi scriu, şopti el, după ce... Dumbledore... aşa un şoc... şi pentru tine, sunt convins...

Ochii mici ai lui Doge se umplură brusc cu lacrimi.

— Am citit necrologul pe care l-aţi scris pentru Profetul zilei,  spuse Harry. Nu ştiam că l-aţi cunoscut atât de bine pe domnul  profesor Dumbledore.

— La fel de bine ca oricine, spuse Doge, tamponându-şi ochii  cu un şerveţel. Este adevărat că eu l-am cunoscut de cel mai  mult timp, dacă nu îl luăm în considerare pe Aberforth  - şi  nu ştiu de ce, dar oamenii nu par să îl ia niciodată în  considerare pe Aberforth.

— În legătură cu Profetul zilei-.. domnule Doge, nu ştiu dacă aţi văzut... la cină?

— Ah, te rog, dragă băiete, spune-mi Elphias.

— Elphias, ai citit cumva interviul Ritei Skeeter despre Dumbledore?

Chipul lui Doge se înroşi de mânie.

— O, da, Harry, l-am citit. Femeia aia  - sau poate viperă ar fi un termen mai potrivit - m-a bătut încontinuu la cap să  vorbesc cu ea. Mi-e ruşine să spun că am fost nepoliticos, i-am  spus că este mai feroce decât un peşte răpitor, de unde a  rezultat, după cum trebuie să fi văzut, punerea sub semnul  întrebării a sănătăţii mele mintale.

— Ştiţi, în interviul acela, continuă Harry, Rita Skeeter a  sugerat că domnul profesor Dumbledore a avut de-a face în  tinereţe cu Magia Neagră.

— Să nu crezi o iotă! spuse Doge numaidecât. O iotă, Harry!  Să nu laşi nimic să îţi pângărească amintirile despre Albus  Dumbledore! Harry privi chipul sincer şi chinuit al lui Doge şi  nu se simţi mai liniştit, ci frustrat. Oare