cum odată, mama a zăcut bolnavă, să-l uit pe F., să-l uit pe chirurgul care-mi desena semne pe piele, ca să știe pe unde să taie. Acum încerc să iert. Să mă iert. De exemplu, să mă iert pentru că am divorțat. Mă simt atât de vinovată, de parcă aș fi omorât pe cineva. Și asta e greșit. Femeile nu omoară, femeile nu fac războiul, femeile nu pleacă, femeile sunt bune, blânde, calde, stau cu masa pusă și cu picioarele desfăcute de câte ori e nevoie. Așa sunt femeile. Femeile se sacrifică. Pentru copii. Întotdeauna pentru copii. Și, când se îmbolnăvesc, femeile nu se sperie. Nu, nu. Ele sunt curajoase și așteaptă cuminți, în liniște, până se vindecă sau mor. Eu nu sunt, însă, atât de curajoasă. Eu mă sperii. Să nu ajung acolo unde nu se mai poate face nimic. Să nu mi se închidă ușa-n nas: Păcat, ați venit prea târziu! Așa i-a zis doctorul tatei. Cu boala și durerea se mai poate lupta. Dar frica este un dușman perfid. E acolo, lângă tine, se furișează când nici nu te aștepți: când stai pe peron să vină metroul, când dai drumul la duș, când faci piața sau când mergi să duci gunoiul. O fracțiune de secundă în care îți aduci aminte că există ceva, în corpul tău, care poate nu o să vrea să plece decât cu tine cu tot. O secundă în care devii atât de conștient că timpul este măsurabil și finit, încât nimic, dar absolut nimic, nu va mai putea fi ca înainte. Cum naiba să rămâi cu viața aia de dinainte când nimic, dar absolut nimic din mintea ta nu mai este la fel? Ca să împingi un astfel de gând îți trebuie nu forță, nu voință, ci noroc. Norocul ca mintea ta să fie capabilă să născocească gânduri care, la rândul lor, să fie suficient de bune cât să crească nivelul endorfinelor.

 

Eu nu mai pot să am răbdare. De fapt, pot, dar nu mai vreau. Nu mă mai întreb dacă e bine sau rău, ci dacă-mi place sau nu. De exemplu, am hotărât să plec în Franța câteva zile. Mi-e dor de Paris. Și de francez. Nu i-am văzut de peste o lună și jumătate, timp în care m-am operat. Am o strângere de inimă la ideea că sunt, practic, mutilată. Chiar și reconstruit, sânul arată ciudat, ca un fel de umflătură tare pe sub piele. Nu reușesc să port un sutien normal, așa că-mi bag niște bureți ca să pară că am sânii egali. Seara, dorm cu sutienul pe mine. Nu vreau să-l dau jos pentru că uneori e mai bine să lași realitatea deoparte. Nu am avut niciun fel de reacție când mi-au scos pansamentul. N-am simțit nici durere, nici groază. M-am gândit că am aruncat o bucată de rău și atât, ca atunci când scobești un măr găunos. Se spune că sânul drept are legătură cu maternitatea. Așa mi-a spus psihologul că scrie într-una dintre cărțile lor.

– Nu vă simțeați o mamă bună?

– Cred că mi-aș fi dorit să fiu altfel. Mai calmă, mai blândă, mai ca mama. Dar, nu. Tot cu tata semăn.

Psihologul se uită la mine și pare că încearcă să-mi ignore lacrimile care îmi lasă dâre negre de rimel pe ambii obraji. Îl văd cum își plimbă privirea pe mine și mă simt goală.

– Și tot ca el v-ați îmbolnăvit. Sentimentul de vină produce dezastre. Și, culmea, nu folosește nimănui!

Iau un șervețel de pe masă și-mi suflu nasul. Mă simt golită și obosită de plâns și de radioterapie. Am început ședințele. Una pe zi, timp de cinci săptămâni. Mototolesc șervețelul în mână și-ncerc să-l îndes într-un buzunar prea mic. Îl scap pe jos.

– Adevărul e că nici nu mai știu ce fel de mamă sunt. Una vie, sper! Chiar dacă trebuie să plec din când în când, zic și mă aplec să strâng mizeria.

 

*

 

Dora, Irina, Laura – ne întâlnim, în fiecare dimineață, în fața buncărului de radioterapie și chicotim într-un colț. Ne-am făcut gașca noastră, a ăstora tinere. Vorbim de haine și de reduceri. De petrecerile pe care o să le dăm la sfârșit, când o să avem voie să bem și noi câte un pahar. Deocamdată ne supunem unui regim fără fructe și legume crude, cu multă odihnă și cantități impresionante de creme cu care trebuie să ne ungem locurile iradiate. Încercăm să ignorăm ușa care se tot deschide la câteva minute, lăsând să se vadă, în prag, câte o asistentă care ne strigă ca la catalog, spunând aceeași și aceeași frază, de fiecare dată: Vă rog să vă dezbrăcați, să semnați aici și să-mi dați cardul de sănătate. Noroc că nu doare. Așteptând să ne vină rândul, ne strângem inconștient una în alta și vorbim cu disperarea celor care trebuie să acopere cu orice preț liniștea. Povestea mea le place. E romantică, e cu fluturi în stomac, cu declarații de iubire și fantasme. E despre viață, așa că, atât timp cât le povestesc, boala stă și așteaptă.

 

– Mai ții minte când spuneai că nimic pe lume nu contează mai mult decât copilul? mă întreabă o vecină.

A venit într-o seară în vizită, cu fiică-sa. Noi două ne-am refugiat în bucătărie, la o bârfă, o ceașcă de cafea și un morman de spanac ce așteaptă să fie curățat. Întrebarea ei îmi face rău, de parcă ar trebui să aleg între mine-mama și mine-femeia. Îmi aduc aminte de vorbele psihologului: Ați făcut un cuplu cu copilul. O mare greșeală! Ei bine, acum încerc să o repar.

– Într-un fel, te invidiez, îmi zice, aruncând un snop de spanac în ligheanul galben, de plastic. Pari foarte vie.

Dar sunt vie! Boala nu te scoate pe tușă, ci te face, de cele mai multe ori, să joci cu disperarea celui care mizează totul pe o singură carte.

A doua zi, mă văd cu fetele la Radioterapie.

– Ce-ți mai face