lui Lenin oferea minorităţilor totul sau nimic: fie vă lăsaţi asimilaţi şi deveniţi ruşi, fie vă separaţi şi formaţi un stat independent. Celor care argumentau că un asemenea program ameninţa să balcanizeze Rusia, Lenin le răspundea cu două contraargumente: primul, că legăturile economice dintre statele de frontieră şi Rusia ar fi împiedicat secesiunea; al doilea, că, în cazul în care aceste legături nu ar fi fost suficiente pentru a contracara tendinţele centrifuge, socialiştii puteau oricând face apel la principiul superior al „autodeterminării proletariatului”, pentru a aduce înapoi provinciile secesioniste.

Lenin nu vedea în cele două lozinci – pământ pentru ţărani şi autodeterminare naţională pentru minorităţi – decât nişte concesii temporare:

 

E vorba de sprijinul unui aliat împotriva unui inamic dat, iar social-democraţii acordă acest sprijin spre a grăbi prăbuşirea duşmanului comun, fără să aştepte nimic pentru ei din partea acestor aliaţi şi fără a le oferi nimic.

 

Deceniul care a precedat Revoluţia din 1917 a reprezentat pentru social-democraţi o perioadă de intrigi şi certuri interminabile, multe dintre ele legate de bani.

În timp ce menşevicii îşi puteau finanţa acţiunile din cotizaţii, Lenin avea nevoie de sume mult mai mari, fiindcă organizaţiile bolşevice erau formate din revoluţionari fără altă profesie. Banii proveneau în parte din contribuţiile unor patroni bogaţi. La vremea aceea, scrie Leonid Krasin, colaborator apropiat al lui Lenin, „era de bon ton în cercurile mai mult sau mai puţin radicale să donezi bani unor partide revoluţionare, printre cei care plăteau în mod regulat contribuţii între 5 şi 25 de ruble numărându-se nu doar avocaţi, ingineri şi medici foarte cunoscuţi, ci şi directori de bancă şi funcţionari guvernamentali”. Astfel de contribuţii ale „burghezilor” pocăiţi nu erau însă suficiente, motiv pentru care bolşevicii recurgeau la jafuri asupra unor bănci, jafuri pe care le numeau, cu un eufemism, „exproprieri”. Într-o faimoasă spargere care a avut loc la Tiflis în 1907, ei au reuşit să fure 250.000 de ruble (125.000 de dolari). Seriile bancnotelor fuseseră înregistrate, iar încercările de a le folosi în străinătate au dus la arestarea unor bolşevici de frunte, printre care şi Maxim Litvinov, viitorul ministru sovietic al afacerilor externe. La un moment dat bolşevicii au reuşit să convingă un bogat simpatizant marxist să verse – în parte de bunăvoie, în parte prin şantaj – în trezoreria lor întreaga sa avere, de peste 100.000 de ruble, pe care iniţial le lăsase prin testament Partidului Social-Democrat. După afirmaţiile lui Martov, sumele provenite din astfel de delicte permiteau bolşevicilor să plătească organizaţiilor lor din Sankt Petersburg şi Moscova 1000 şi respectiv 5000 de ruble lunar, în vreme ce venitul lunar legal, provenit din cotizaţii, al social-democraţilor nu depăşea 100 de ruble. În 1910, când bolşevicii au trebuit să transfere fondurile lor unor administratori germani, comitetele din Rusia ale partidului s-au volatilizat peste noapte.

Lenin folosea aceşti bani pentru a-şi plăti oamenii, dar şi pentru a publica în Rusia ziare bolşevice. În bătălia sordidă dintre organele de siguranţă şi revoluţionari, colaborarea dintre vânători şi vânaţi era un lucru destul de obişnuit. A ieşit astfel la iveală că în operaţiunile lui din Rusia – unele publice, altele clandestine – Lenin lucra mână în mână cu poliţia. Departamentul Poliţiei, care îşi infiltrase oamenii în toate partidele revoluţionare, dorea să provoace disensiuni între ele şi în interiorul lor. Una dintre misiunile principale încredinţate agenţilor secreţi, pe lângă aceea de a raporta asupra acţiunilor şi planurilor revoluţionarilor, era de a exacerba conflictele personale şi ideologice din sânul cercurilor radicale. Poliţia a decis să exploateze ostilitatea lui Lenin faţă de menşevici spre a întreţine tensiunile dintre cele două facţiuni social-democrate şi a le face astfel mai puţin periculoase.

În acest scop, Roman Malinovski, agent al poliţiei, a fost infiltrat în rândul bolşevicilor, devenind principalul lor purtător de cuvânt în Dumă. În plus, Malinovski a folosit bani primiţi de la poliţie pentru a publica cotidianul lui Lenin, Pravda, şi a numit ca redactor al acestuia un alt agent secret. Articolele din Pravda ale lui Lenin erau citite de poliţie înainte de a apărea. Nu este limpede nici până astăzi dacă Lenin pur şi simplu nu cunoştea legăturile lui Malinovski cu poliţia, sau le cunoştea şi spera să obţină din ele mai multe avantaje decât poliţia. Faptul că a refuzat cu iritare să dea crezare informaţiilor care i-au fost oferite de menşevici şi socialist-revoluţionari în legătură cu Malinovski, păstrând relaţii cordiale cu acesta chiar şi după ce legăturile lui cu poliţia fuseseră dovedite fără nicio umbră de îndoială, sugerează că cea de-a doua ipoteză este mai aproape de adevăr.{14}

Lenin a salutat izbucnirea primului război mondial, sperând ca masele de muncitori şi ţărani să se revolte împotriva măcelului şi, sub îndrumarea socialiştilor, să transforme conflictul internaţional într-un război civil. În ianuarie 1913, în timpul uneia din numeroasele crize balcanice, îi scria lui Gorki: „Un război între Austria şi Rusia ar fi extrem de util pentru revoluţie (în întreaga Europă Orientală), dar e puţin probabil ca Franz Josef şi Nicki [Nicolae al II-lea] să ne facă plăcerea asta [!].” Iar amantei lui, Inessa Armand, îi scria la declanşarea războiului o carte poştală care începea cu: „Draga şi scumpa mea prietenă! Îţi transmit cele mai calde salutări cu ocazia începutului Revoluţiei ruse.”{15}

Lenin locuia pe atunci la Cracovia, în zona austriacă din Polonia, şi era în permanentă legătură cu guvernul Austriei. În schimbul unor subvenţii din partea acestuia, făcea propagandă pentru independenţa Ucrainei, idee pe care Austria o sprijinea ca un mijloc de a slăbi Rusia. (Nici atunci şi nici mai târziu, Lenin nu a luat poziţie în favoarea independenţei Ucrainei faţă de Austro-Ungaria.) Internat odată cu izbucnirea ostilităţilor ca supus al unei puteri inamice, a fost curând eliberat şi condus sub pază în Elveţia, unde avea să-şi petreacă următorii doi ani şi jumătate. Ajuns acolo, a redactat o declaraţie programatică, în care susţinea că înfrângerea Rusiei de către germani şi austrieci ar fi fost „cel mai mic dintre rele”. Era unicul socialist european de frunte care pleda pentru înfrângerea