Paştele mă-tii! spuse el şi începu să-l înjure pe Ţugurlan îndelung şi minuţios, aşa cum avea obiceiul, prostindu-l şi dăscălindu-l că vine între oameni şi nu ştie să se poarte. Du-te la cârciumă şi ia-te la bătaie cu cine vrei, nu veni aici să te cerţi cu mine. Ţi-am furat eu lotul tău, prostule? Intră şi tu în moşie şi taie-ţi un lot, dacă atunci când am luat noi n-ai fost în stare!

  — De ce vorbeşti aşa, Cocoşilă? Are dreptate Ţugurlan! spuse Ion al lui Miai, dezgheţat.

  Totuşi, nici de astă dată nu fu luat în seamă de cineva, nici măcar de Ţugurlan. Ţugurlan ascultase înjurăturile şi ameninţările lui Cocoşilă cu o înfăţişare ciudată, ca şi când s-ar fi trezit din beţie. Se uita la oameni puţin mirat, parcă abia atunci i-ar fi descoperit. Când Cocoşilă termină, Ţugurlan îşi plecă fruntea. După câteva clipe de tăcere şi-o ridică şi se uită pieziş la Dumitru lui Nae.

  — Dă-mi şi mie o ţigare, Dumitre, spuse el mohorât şi parcă întristat, începu să fumeze în tăcere.

  — Ţine, mă, calul bine! se răsti Iocan furios la cel căruia îi potcovea calul. Dacă ştii că dă din picioare de ce nu-l ţii bine? Sau vrei să-ţi dau eu una în cap cu cleştele ăsta?

  Ţugurlan stricase adunarea şi nu mai putea sta acolo, dar el stătea mai departe ca şi când nu şi-ar fi dat seama de acest lucru. Fuma posomorât, cu coatele pe genunchi, uitându-se în pământ. Ceilalţi aşteptară câteva clipe în tăcere, apoi Dumitru lui Nae îl întrebă ceva pe Marmoroşblanc. Acesta răspunse şi se făcu iar tăcere. Atunci Ţugurlan se ridică, intră în fierărie, unde întârzie câtva timp după care ieşi şi plecă întocmai cum plecase mai înainte Boţoghină, fără să se uite la cineva şi fără să dea bună ziua.

  Văzându-l că se îndepărtează, Ion al lui Miai îl strigă şi se ridică şi el de pe butuc. Dar fără grabă, păstrând ceva din veselia lui nevinovată şi îndreptându-şi alene cămaşa la spate. El dădu bună ziua cuviincios şi îndepărtându-se făcu puţin pe boşorogul sau pe ostenitul şi îl strigă de câteva ori pe Ţugurlan să stea mai încet că vine şi el.

  — Bietul Ţugurlan! reflectă Moromete după ce Ţugurlan şi Ion al lui Miai se îndepărtară. Rău mai eşti, mă Cocoşilă!… Dar auzi ce idee la el, continuă Moromete să reflecteze după câtva timp de tăcere. Că din pricina noastră ar fi rămas el fără lot! A? Tu ce zici, Cocoşilă?

  — Dă-l în mă-sa că e nebun! spuse Cocoşilă supărat. Mă face să-l înjur!…

  Îl cunoşteau toţi pe Ţugurlan şi le părea rău că era aşa. Mai tăcură câtva timp gândindu-se la cele întâmplate, apoi vrură să schimbe vorba, dar se pare că prezenţa lui Ţugurlan stăruia mereu între ei şi nu izbutiră să se mai simtă în largul lor. Din pricina asta se înverşunară împotriva lui Ţugurlan şi Iocan îl înjură, spunând că Ţugurlan ar vrea ca toată lumea să fie ca el. Unde n-are el lot, ar vrea ca nici alţii să n-aibă.

  — Nu e aia! spuse Moromete cu un glas care, deşi nu-l apăra pe Ţugurlan, căuta totuşi să-l înţeleagă. Tu ţi-aduci aminte, Cocoşilă, cum a fost cu ăştia care au rămas fără loturi?

  — A spus că vine la toamnă să împartă şi restul moşiei Marica! Toamnă s-a făcut! zise Marmoroşblanc care până acum tăcuse tot timpul.

  — A! Marmoroşblanc, aşa e! zise Moromete.

  — A rămas că la anu, pe urmă la anu ălalt!…

  — Tu ce dracu tot faci cu huma aia, Dine?! schimbă Dumitru lui Nae discuţia, uitându-se mirat la Din Vasilescu.

  Acesta tocmai ieşea din fierărie cu bucata aceea de lut galben în mână pe care o arsese şi o înnegrise la foale. Lui Dumitru lui Nae i se păru ciudată forma pe care o avea acum huma.

  — Ia să văd şi eu, Dine! ceru el şi întinse mâna, iar Din Vasilescu se supuse ca un copil care e bucuros că jucăria lui stârneşte, fie chiar şi pentru câteva clipe, interesul oamenilor mari.

  Se apropie şi Marmoroşblanc. Într-adevăr, pentru câteva clipe uitară toţi de ei. Dumitru lui Nae privea tăcut bucata de lut iar ceilalţi stăteau împrăştiaţi la locurile lor.

  — Ce e asta, Dine? întrebă Dumitru lui Nae intrigat, cu un glas care de fapt nu se adresa lui Din Vasilescu, ci se întreba pe el însuşi, încercând să înţeleagă.

  Auzindu-l întrebând astfel, vreo câţiva se ridicară şi se apropiară şi ei.

  — Moromete! strigă deodată cineva.

  — Moromete?! se miră altul, surprins.

  — Da, Moromete, descoperi în sfârşit Dumitru lui Nae cu glasul său mare, de astă dată uimit şi copleşit de încântare. Moromete este.

  Zicând aceasta, dădu din mână huma arsă şi înnegrită s-o vadă şi alţii. Cocoşilă o luă ca un cunoscător, în timp ce cei mai mulţi, neîndrăznind parcă să se atingă de ea, se uitau nedumeriţi la forma aceea ciudată, neobişnuită, care semăna a om. Era capul unui om care se uita parcă în jos. Faţa îi era puţin trasă. Nasul se prelungea din fruntea boltită în jos spre bărbie, drept şi scurt, cu ceva din liniştea gânditoare a frunţii. Era el, Moromete, aşa de… aşa de serios, şi de… Da, el era, dar parcă era… Era aşa cum îl cunoşteau ei, dar parcă era singur, fără familie, fără Iocan şi Cocoşilă, fără Dumitru lui Nae şi… fără parlament.

  — Mă, Dine, zise Cocoşilă uitându-se în treacăt la Din Vasilescu, care părea să n-aibă nici o legătură cu toate astea. I-ai făcut fruntea prea mare, obiectă el.

  — Dă-mi-l mie, Dine, să-l pun colea pe poliţă, zise Iocan şi îl luă din mana lui Cocoşilă şi îl puse deasupra uşii fierăriei.

  Moromete aruncă şi el o privire spre poliţă, dar îşi lăsă iar fruntea în pământ, ca şi când n-ar fi văzut nimic.