— Hai, mă, că nu sunt surd… se rugă Ion al lui Miai.

  — Întâi a zis ceva când strigau ăştia, dar nu l-a auzit nimeni, l-am auzit numai eu, explică Din Vasilescu în şoaptă. Pe urmă, dacă a văzut el că nu-l aude nimeni, a strigat că face ceva pe politica lor…

  Ion al lui Miai rămase cam dezamăgit; tot nu înţelese de ce s-au supărat ceilalţi. Cocoşilă înjura uneori de zece ori mai urât şi nu se supăra nimeni.

  Din Vasilescu se ridică cu lutul în mână şi se aşeză mai aproape de Moromete, spre tristeţea lui Ion al lui Miai care îl urmări cu o privire părăsită.

  — Ce să am cu dumneata! răspunse Ţugurlan neprietenos, aruncându-i lui Moromete o privire întunecată.

  Acum că vorbea, Ţugurlan părea îndârjit mai mult pe el însuşi decât pe ceilalţi.

  — Păi, văz că ai! spuse Moromete cu un glas care lupta între supărare şi omenie.

  — Păi, asta e politică ce faceţi voi?! zise Ţugurlan.

  — Ei, aşa se vorbeşte! spuse Moromete mulţumit. Suntem aicea un număr de oameni care, nu aşa, avem pretenţia că e ceva de capul nostru, şi…

  — Nu e nimic de capul vostru! întrerupse Ţugurlan cu brutalitate.

  Moromete vru să răspundă, dar Ţugurlan se pare că nu era nici învăţat şi nici poftă n-avea să discute în felul celor adunaţi aici.

  — Nu e nimic de capul vostru! strigă el cu pornire. Dumneata, Moromete, ai fost consilier comunal, şi ce-ai făcut? L-ai ajutat pe Aristide să se îmbogăţească. Nu umblai dumneata cu căruţele prin sat să strângeţi pentru monument şi dracu mai ştie ce? Mai bine v-aţi… în ea de politică şi voi şi eu!

  Înţeleseră acum toţi că venise de la început în starea aceasta, că îi asculta nu pentru a şi-o schimba, ci dimpotrivă, iar în înfăţişarea şi în glasul său avea ceva care dădea de înţeles că acum n-are chef să fie întrerupt.

  — Du-te ca mine la moşie şi ia pământ în parte de la Marica şi atunci ; ai să vezi! izbucni el şi se opri şi scuipă într-o parte cu dispreţ.

  Cu toate că nu reîncepu îndată, nimeni nu-l întrerupse. Ion al lui Miai avea pe chip o veselie prostească, pe care n-o înţelegea nimeni.

  — Îmi spuse ăsta, reîncepu Ţugurlan, arătându-l cu capul pe Ion al lui Miai: „Hai, mă, Ţugurlane, pe la fierărie, să discutăm politică”. Munceşte în parte, şi îi arde să asculte palavrele lui Moromete.

  — Dar ce să facă, Ţugurlane? Să ia model de la tine? întrebă Moromete cu blândeţe.

  Ţugurlan nu-i răspunse, îl preveni însă cu o privire neagră că a doua oară nu-l va mai cruţa şi continuă:

  — Şi când vrea să spună şi el ceva, Cocoşilă: „Eşti prost!” De ce e prost? Că n-are lot ca dumneata? N-a fost şi el în război ca dumneata? Atunci de ce el să muncească în parte la moşie şi dumneata cu opt pogoane să-l faci prost? Din cauza dumitale n-a primit lot, că v-aţi repezit ca orbii şi când v-aţi văzut voi cu pământ, dă-i în… măsii pe-ăia care n-au luat! Şi acum faceţi politică! Ţărăniştii, liberalii, parlament!… Deştepţi ca oaia capie! Moromete zice de frati-meu că d-aia l-au împuşcat la Griviţa fiindcă n-a vrut să mai muncească. Aşa crezi dumneata, că d-aia l-au împuşcat? întrebă Ţugurlan, vânăt la faţă. „Nu vrem să mai muncim!” Taci că ştii dumneata că aşa au zis! Citeşti ziarele şi nici ce e aia o grevă nu te taie capul. Dumitru lui Nae barimi spune că nu ştie!

  Ţugurlan scuipă iar. Apoi reluă cu o voce mai scăzută, dar bătându-şi joc cumplit de discuţia lor de mai înainte.

  — Parlament! Madgearu… Ia uite, domnule! Ia uite, domnule! bolborosi el, rostogolind spre Moromete privirea lui neagră şi încercând să imite exclamaţiile admirative ale acestuia când citise dezbaterile. Scuipă îngreţoşat şi furios şi reluă: Şi când încercă şi Ion al lui Miai să spună ceva, nici nu se uită la el, parcă ei ar fi mai deştepţi! Se înfurie şi mai rău şi ameninţă: Nu sunt eu în locul lui Ion al lui Miai să mă facă cineva prost!

  — Mănânci c… t! îl provocă Cocoşilă flegmatic.

  — Ba te bag eu în… mă-tii! Tu-ţi dumnezeul mă-tii! rosti Ţugurlan cu un glas turbure şi înfricoşător.

  În afară de Cocoşilă şi Moromete, săriră toţi numaidecât în picioare. Ce făcea Ţugurlan? Nu cumva era nebun?

  — Ia mâna de pe mine, Dumitre! strigă Ţugurlan încercând să scape de năvala imputărilor. De ce să vorbească aşa cu mine? Am muncit în târla lui?

  — Fugi că eşti prost, dă-te dracului! spuse Dumitru lui Nae aşezându-se la locul lui.

  — Staţi, lăsaţi-l că am înţeles ce vrea să spună! interveni Moromete după ce ceilalţi îl lăsaseră. Trei chestiuni rezultă din cele spuse de Ţugurlan: că numai cine are lot poate să facă politică, alta că din pricina lui Cocoşilă a rămas Ion al lui Miai fără pământ şi a treia că nu suntem mai deştepţi decât Ion al lui Miai, nu e aşa, mă, Ţugurlane?

  Nu se risipise însă încordarea şi ura cu care rostise Ţugurlan înjurăturile şi ceilalţi nu fură prea atenţi la formulările lui Moromete. Cocoşilă fuma gânditor:

  — Ascultă, Ţugurlane, spuse el scuipând subţire între picioare. Tu nu mă cunoşti pe mine! Eram în război şi m-a luat un plutonier de piept, de două ori mai mare ca Dumitru lui Nae. Când i-am dat una a făcut a! şi nu s-a mai mişcat! Dacă mă scol acum la tine, aci rămâi, în şanţ! Auzi, mă?

  Cocoşilă întoarse capul fulgerător şi privirea sa se întâlni cu a lui Ţugurlan. Dumitru lui Nae sări, dar Cocoşilă pesemne obţinuse ceea ce trebuia, fiindcă întoarse capul în altă parte şi scuipă nepăsător printre dinţi.

  — Ei…