— Ei, ia să vedem ce răspunde guvernul la chestia asta! zise Iocan nerăbdător.

  — Din discursul domnului Madgearu s-ar putea înţelege că România stă pe un vulcan şi că aceasta ar fi opera partidului liberal, răspunse Moromete citind replica ministrului de justiţie. N-aş vrea să fiu silit săâmprospătez memoria opoziţiei cu referiri la evenimentele din februarie ‘33. S-ar putea vedea atunci căpartidul naţional-ţărănesc îşi face aici propriul lui rechizitoriu (întreruperi şi zgomot pe băncile opoziţiei; strigăte furioase).

  — Ia uite, domnule, ia uite, domnule, murmură Moromete uluit.

  — Ei, sunt daţi dracului, exclamă şi Dumitru lui Nae cu admiraţie.

  Furtuna de strigăte şi protestări continuă apoi cu aceeaşi violenţă. Moromete citea cu pauze mari încercând să înţeleagă. Grupările parlamentare din opoziţie protestau împotriva cenzurii, dar o pretindeau pentru adversari. Era învinuit guvernul că a instituit starea de asediu, dar în acelaşi timp era acuzat cu violenţă că s-a îngăduit unui ziarist comunist din Paris să asiste la procesul unor comunişti.

  Răspunzând, reprezentanţii Ministerului de Justiţie îşi permiteau contraatacuri nimicitoare. „Ce-aţi fi vrut dumneavoastră să facă guvernul în cazul ziaristului comunist? întreba subsecretarul de stat. Răspundeţi cu toată loialitatea”. „Îi puneam în vedere ca în cinci sau zece ore să părăsească ţara.” „Aşa s-a şi făcut! răspundea subsecretarul triumfător. Am impresia acum că predilecţia dumneavoastră pentru ipoteze de această natură v-a pus în trista situaţiune a cuiva căruia i-a dispărut scaunul de sub dânsul.”

  Grupările antisemite şi profasciste protestau împotriva interzicerii de către guvern a uniformelor şi ameninţau că vor veni aci în parlament în cămăşi albastre şi verzi. Ministrul, care ştia tot aşa de bine ca şi parlamentarii că de fapt nu uniformele ar trebui interzise, ci grupările înseşi, ameninţa direct că majoritatea guvernamentală va vota legea şi cei care vor călca-o „vor popula închisorile”.

  Grupările „creştine” înţeleseră sensul ascuns al ameninţării şi dădură înapoi, declarând că „noi, care ne iubim în egală măsură ţara… „

  — Opreşte că s-a fleşcăit! întrerupse Cocoşilă. Vezi mă, prostule, adăugă apoi triumfător. Credeai că altă treabă n-au ei în parlament decât să discute că ai tu fonciire multă de plătit!

  — Păi nu se putea, fiindcă era chestiunea asta la ordinea zilei, răspunse Moromete. Şi pe urmă n-ai văzut că nici Iorga nu era acolo?

  — În orice caz văz că guvernul a ieşit bine din afacerea asta! constată Iocan cam zăpăcit.

  — Păi şi opoziţia a ieşit bine când a vorbit Madgearu la început, observă şi Cocoşilă.

  — E bine! zise Dumitru lui Nae cu gura mare şi-şi întinse picioarele lui lungi cât putu mai încolo. Cade guvernul! Vin ţărăniştii iar la putere, vine alde Crâşmac!

  — Mă, Dumitre, bine că ţi-aduseşi aminte! zise Iocan fără să pomenească de candidatura sa viitoare. Nu mai putea alde Crâşmac să mai meargă pe jos. Venea de la primărie cu bicicleta. Când ajungea la pod o striga pe fi-sa de departe: Ginaa! Ginicaaaa…

  — Ha, ha, ha! râse Dumitru lui Nae auzind glasul scălămbăiat al fierarului, din care înţelese că acesta îl dispreţuia de mult pe adversarul său ţărănist. Mă, Iocane, dacă vreai să nu iasă Crâşmac iar, dă-te cu ţărăniştii! Să ştii că te votez! declară el.

  — Nu se poate, domnule, protestez! sări Moromete în apărarea prietenului său politic. Protestez! strigă el cu glasul cu care citise dezbaterile, dar mult mai tare.

  Se descotorosi de ziar cu mişcări mânioase, se ridică în picioare şi, retezând cu mâna peste capetele celorlalţi, protestă încă o dată împotriva venirii ţărăniştilor. Cocoşilă îl combătu din principiu, spunând să nu mai facă atâta gălăgie: ţărăniştii au votat legea conversiunii. Moromete răspunse că minte, liberalii au votat-o. Se amestecă şi Dumitru lui Nae, săriră aproape toţi şi din învălmăşeala de glasuri care se iscă nu se mai înţelese câteva clipe aproape nimic.

  În aceste clipe însă se înghesui pe neaşteptate un glas neprietenos şi străin, care spuse ceva neplăcut la adresa tuturor şi în urma căruia se aşternu o tăcere lungă. Nimeni nu înţelese ce s-a spus, dar îşi dădură seama că a vorbit iar Ţugurlan.

 Chapter 21

  Acesta stătea ca şi mai înainte între Din Vasilescu şi Marmoroşblanc şi se uita la ceilalţi cu ciudata lui pornire duşmănoasă, de neînţeles aici în poiana lui Iocan şi mai ales azi când ei erau atât de bucuroşi de ploaia căzută peste noapte. Încât se supărară când cineva, şoptind vecinului, făcu să afle toţi ceea ce spusese Ţugurlan. Aici nu era ca la cârciumă şi Ţugurlan vorbise urât, întocmai ca acolo.

  Poate că Ţugurlan avea alte păreri politice. După cum s-a văzut, guvernul liberal Tătărăscu putea să cadă înainte de sfârşitul anului. Aici în sat sunt doi fruntaşi politici, Aristide şi Crâşmac, dar chestiunea era că amândoi au condus satul timp de opt ani şi n-au făcut altceva decât să se îmbogăţească. Dacă la alegeri Iocan ar ieşi primar şi ar forma un consiliu comunal din care să facă parte Moromete, Cocoşilă şi Dumitru lui Nae, ar avea Ţugurlan ceva împotriva unui asemenea primar şi unor asemenea consilieri? S-ar putea să aibă, dar tocmai asta e lupta politică, să-ţi combaţi cinstit adversarii. De ce să înjuri?!… Eeee!… Păi, asta nu mai e luptă politică! Asta înseamnă să nu ştii să te porţi…

  — He, he, he! râse Dumitru lui Nae, leneş. Ce dracu, mă, Ţugurlane, de înjuri p-acilea? Lasă că n-o să ne procopsim noi mai mult ca tine! Fă şi tu politică, du-te dracului! încheie el cam flegmatic şi cam supărat în acelaşi timp.

  — Ce e, Ţugurlane, ai ceva cu mine? întrebă şi Moromete tot aşa, cam nepăsător şi cam supărat.

  — Dar ce-a zis, mă, Dine? întrebă Ion al lui Miai curios, aplecându-se spre Din Vasilescu.

  — Păi tu nu fuseşi aici? surâse acesta, părăsind pentru o clipă lutul galben din mână. Tu eşti