Isus Cristos, mîntuitorul lumii. Cristos care a fost răstignit pe cruce. Acum înțelegi? întrebă apropiindu-se și arătîndu-i cocenii. Îți aduci aminte?

Rănitul îi urmărise mișcările cu un neașteptat interes, dar și cu teamă. Încercă să-și ridice capul, dar gemu și, de durere, închise ochii. Îi deschise după cîteva clipe și zîmbi, văzîndu-l pe Zamfira așteptînd acolo, în fața lui, cu cei doi coceni încrucișați.

— Christu! rosti el tîrziu. Christu!

— Minunea lui Dumnezeu! șopti Zamfira îngenunchind din nou lîngă el și punîndu-i mîna pe frunte. Ai înțeles ce te rugasem. Binecuvîntează-ne!

— Bénis-nous, Ivan! izbucni cu fervoare Darie. Bénis-nous, bless our hearts! Tu t’envoles au Ciel. Au Paradis, Ivan, auprès du Dieu Père. Auprès de la Vierge[3], adăugă cu o bruscă, neînțeleasă oboseală în glas. Maică Preacurată și pururea Fecioară Maria…

Rănitul îl ascultase tremurînd ușor. Apoi își roti ochii de la unul la altul. Nu mai îndrăzni să-și ridice capul, dar își mișca acum degetele, parcă ar fi încercat să arate ceva.

— Maria! izbuti el să rostească în cele din urmă. Maria…

— Înțelege, șopti Iliescu.

Îi urmări privirile și văzu cîinele depărtîndu-se încet, cu capul plecat.

— Poate cunoaște cîinele, adăugă. Poate o fi și el din sat.

Rănitul începuse să șoptească, mișcîndu-și tot mai nervos degetele, închizînd la răstimpuri ochii, apoi deschizîndu-i brusc, parcă tot mai înspăimîntat că-i regăsește acolo, lîngă el.

— Eu zic să încercăm să-l ducem pînă în sat, vorbi Zamfira.

Darie îl privi lung, neîncrezător.

— Are să fie greu, spuse. Trage să moară.

— Ar fi păcat, că acum înțelege, spuse Iliescu, și dacă ar mai duce-o un ceas, două, pînă în sat, poate ne binecuvîntează…

Cîinele se oprise la vreo zece metri, în preajma porumbiștii, așteptîndu-i.

Îl purtau pe carabine. Darie le luase ranițele și le atîrnase de carabina lui, pe care o proptise pieziș pe umeri. Rănitul tremura, gemînd înfundat, închizînd și deschizînd necontenit ochii. La răstimpuri, Zamfira îi striga:

— Binecuvîntează-ne, Ivane, că te ducem acasă!… Nu te-am lăsat să mori pe marginea drumului.

— Zi măcar atît, încercă Iliescu, zi Cristos! Cristos! Maria!

După vreo sută de metri, se opriră să-și tragă răsuflarea, dar nu-și lăsară povara din mîini. Rănitul încerca, scîncind, să se zvîrcolească. Își pironise privirile, rugător, în ochii lui Zamfira.

— Vorbiți-i dumneavoastră, domnule elev. Spuneți-i ceva, să vadă că-i vrem binele…

Darie își săltă ranițele în spate cu un gest scurt, de furie și deznădejde.

— Ce să-i spun? Pe ce limbă să-i vorbesc? Dacă nu știu rusește, cum o să mă înțeleagă?

— Vorbiți-i orice, îl încurajă Zamfira. Numai să vadă că ne dăm osteneala, că nu-l lăsăm să moară ca un cîine. Vorbiți-i în orice limbă, că dumneavoastră sînteți filozof…

Darie oftă fără voia lui și-și trase chipiul pe frunte.

— Cu adevărat filozof! exclamă, încercînd să zîmbească. Ivan! izbucni, întorcîndu-se spre rănit și căutîndu-i ochii. Îți mai aduci aminte de Faust?

Habe nun, ach! Philosophie, Juristerei und Medizin, Und leider auch Theologie! Durchaus studiert…[4]

Acesta sînt eu, Ivan, cel care-ți vorbesc acum. Filozofu’. Mă auzi?

— Ziceți-i înainte, îl încurajă Iliescu pornind la drum. Vorbiți-i, că vă ascultă, și asta-i de-ajuns.

— Dacă vă ascultă, nu moare, adăugă Zamfira.

— …Aș putea să-ți povestesc multe, Ivan, căci ce nu poate povesti un proaspăt licențiat în filozofie? Cîte nu i-au trecut prin minte? Cîte aventuri în două, trei volume, ba unele chiar în douăzeci și două – Proust, bunăoară, nu are douăzeci și două de volume? Sau poate mă înșel, poate am calculat greșit, am numărat și operele din tinerețe; știi la ce fac aluzie, Pastiches et mélanges[5] și celelalte…

— Ziceți-i înainte, domnule elev, că-i ziceți bine, îl încurajă Iliescu.

Apoi întoarse capul și scuipă cu putere, departe, către porumbiște.

— Ivan! exclamă emoționat Darie. Aș putea să-ți vorbesc o noapte întreagă numai despre probele inexistenței lui Dumnezeu. Iar despre Isus Cristos, de care probabil n-ai mai auzit de cînd ai fost în școala primară, despre Mîntuitorul vostru și al nostru, al tuturor, și despre a lui enigmatică existență istorică, sau ineficiență politică, ți-aș putea vorbi multe nopți, numai noi doi, fără comisari și fără teologi, căci simți și tu asta Ivan, nous sommes foutus, nous sommes tous foutus! Și noi, și voi. Dar mai ales noi, care ne tragem din bădica Traian… Și dacă mi-ar părea rău să mor acum, curînd după tine, sau poate înaintea ta, să mor la douăzeci și doi de ani, este și pentru că n-am să mai apuc să văd cum o să-i ridicați statuie lui bădica Traian. Căci lui i s-a năzărit să ne zămislească aici, la marginea pămîntului, parcă ar fi știut anume că într-o bună zi o să veniți și voi, obosiți după atîta rătăcire în stepă, și o să dați peste noi, frumoși, deștepți și bogați, și o să vă fie foame și sete, așa cum ne este și nouă acum…

— Ziceți-i înainte, domnule elev, că vă ascultă, îl încurajă Zamfira, văzînd că Darie se întrerupse și-și ștergea în neștire obrazul cu mîneca tunicii.

— …Și cîte altele n-aș putea să-ți povestesc… Deși, mă întreb, aș îndrăzni să-ți povestesc vreodată aventurile din 13 martie, din 8 noiembrie, și toate cîte au mai urmat? Sînt întîmplări prea intime, Ivan, care m-au făcut și m-au desfăcut, și m-au făcut din nou, așa cum mă vezi acum, filozof iti-nerant, ținîndu-ți de urît cît s-o mai îndura de noi Dumnezeu și brandturile[6] voastre, car nous sommes foutus, Ivan, il n’y a plus d’espoir. Nous sommes tous foutus! Ca într-o nuvelă celebră, pe care încă n-a scris-o nimeni, dar care va fi desigur scrisă într-o zi, pentru că e prea adevărată, dacă înțelegi la ce fac aluzie, prea seamănă cu tot ce s-a întîmplat în zilele noastre, și seamănă și cu ce ni se întîmplă și nouă acum, și mă întreb cum va mai îndrăzni