autorul nuvelei să dea ochii, să spunem, cu soția și copiii lui, ba chiar cu vecinii lui, cum va îndrăzni să mai iasă pe stradă, pentru că ai ghicit la ce fac aluzie, fiecare se va recunoaște în personajul principal al nuvelei, și cum ar mai putea trăi cineva după aceea, cum s-ar mai putea bucura de viață după ce va înțelege că e condamnat, că nu există nici o ieșire, că nu poate exista nici o ieșire pentru că, pentru fiecare din noi, a existat, înaintea noastră, un împărat Traian, oricum s-o fi numit el, un Traian în Africa, unul sau mai mulți în China, oriunde îți arunci privirile nu vezi decît oameni condamnați pentru că cineva, un împărat Traian, mult înaintea lor, cu mii și mii de ani înaintea lor, a hotărît să-i zămislească tot în locuri nepotrivite…

Se opri brusc și-și trecu, tremurînd, palma pe față.

— Ziceți-i înainte, domnule elev, șopti Zamfira, dar mai rar, mai rar, ca să vă înțeleagă…

Darie îl privi zîmbind, parcă l-ar fi recunoscut deodată, și-și săltă ranițele pe umăr cu o tinerească deznădejde.

— …S-o luăm, deci, de la început, Ivan, s-o luăm de la 13 martie. Căci de-acolo a început tot începutul. Dacă aș fi murit la 12 martie, aș fi fost un om fericit, pentru că mă duceam în Cer; au Ciel, Ivan, auprès de la Sainte Trinité[7], acolo unde, cu ajutorul preotului – dacă o mai fi rămas vreunul – ai să ajungi și tu, curînd. Dar dacă îmi va fi dat să mor azi, mîine, poimîine, eu unde mă voi duce? În nici un caz, nu în Cer, pentru că la 13 martie am aflat că Cerul pur și simplu nu există. Nu mai există, Ivan! Din clipa cînd înțelegi, cum am înțeles eu la 13 martie, că Cerul e doar o iluzie, totul s-a terminat. Nu mai există nici Cer, nici sus, nici jos, căci Universul e infinit, n-are nici început, nici sfîrșit. Și atunci, te întreb, eu unde mă duc?… Știu, te întreb degeaba, pentru că te-ai hotărît să nu răspunzi. Dar îți răspund tot eu. Și îți răspund cu 8 noiembrie, cu al doilea început. Pentru că la 8 noiembrie, cred că ai ghicit asta, am înțeles ceva poate chiar mai important. Am înțeles că nu e nevoie să te duci undeva, pentru că ești deja acolo. La nemărginire, Ivan, răspund cu o altă nemărginire. Pentru că, ascultă-mă bine, eu, ca și tine, ca și toți ceilalți, eu, noi, oamenii, sîntem indestructibili. Nici brandturile voastre, nici avioanele nemțești nu ne pot distruge. Sîntem aici de la Începutul Lumii, și vom mai fi chiar după ce se va stinge și ultima stea din ultima galaxie. Și atunci, îți dai seama, Ivan, nous sommes foutus, et sommes foutus pour l’éternité. Pentru că, dacă sînt indestructibili, unde mă duc, azi, mîine, poimîine, cînd mi-o veni și mie rîndul? Nu mă pot duce nicăieri, pentru că sînt deja acolo, și sînt peste tot, în același timp. Dar asta e îngrozitor, să fii peste tot și totuși, într-un anumit fel, să nu fii, pentru că nu mai ești viu. E îngrozitor, să nu te poți odihni niciodată, cum se odihneau moșii și strămoșii noștri. Căci ei se duceau unde le era scris, unii în Cer, alții sub pămînt, alții la marginile Pămîntului, dar, înțelegi, ei se puteau odihni. Dar noi, Ivan, ce se va întîmpla cu noi?

Își săltă din nou ranițele pe umăr și grăbi și mai mult pasul.

— …Și acum, dacă te-ai hotărît să rupi jurămîntul tăcerii, fără îndoială că m-ai întreba: dar după 8 noiembrie, ce s-a întîmplat după 8 noiembrie? Și pentru că legea războiului ne cere să fim sinceri și deschiși unii față de alții, aș fi obligat să-ți răspund. Dar mă vei înțelege? Pentru că ne lovim deodată de o serie de evenimente mutual contradictorii, dacă mă pot exprima astfel…

Se auzi strigat din urmă, și de-abia atunci își dădu seama că o pornise singur înainte, cu cîinele lîngă el. Cei doi așezaseră rănitul la umbra rară a unui salcîm, își scoseseră căștile și se ștergeau pe obraz. Darie se apropie stînjenit, silindu-se să zîmbească.

— A bolborosit mereu pe limba lui, în rusește, făcu Iliescu.

— Parcă ar fi cerut apă, îl întrerupse Zamfira, dar nu mai avem. Și cînd i-am arătat bucățelele de zahăr, a închis ochii. Nu vrea.

Luă din palma deschisă o bucată de zahăr și începu s-o sugă.

— Cît îl vedeți de tinerel și de slab, e greu, reluă Iliescu, și am obosit. Ne-am gîndit să ne odihnim aici, la umbră. Că satul tot nu se vede.

— Poate că își vine și el în fire, adăugă Zamfira.

Darie așezase ranițele pe iarba arsă, prăfuită, și îngenunchease lîngă rănit, ascultîndu-i încordat răsuflarea grea, precipitată.

— Mă întreb cum de mai trăiește, vorbi tîrziu. De-abia își mai trage sufletul…

Întinse brațul, apucă una dintre ranițe și începu să caute. Rănitul îl urmări cu privirea, tresărind la răstimpuri din tot trupul, parcă ar fi fost scuturat de friguri.

Darie întoarse capul spre Zamfira și-l întrebă, coborînd glasul:

— Ce facem cu el? Că nu-l mai putem duce, și e tîrziu. Îl lăsăm să se chinuie aici, sau îl ajutăm noi să moară?

Zamfira se codi și-și plecă privirile.

— Dacă ne-am trudit și l-am dus pînă aici… Poate se îndură Dumnezeu și-i dă putere să ne binecuvînteze. Pentru că, îmi dau eu cu părerea, acum vrea să ne binecuvînteze…

— L-am auzit și eu, interveni Iliescu. L-am auzit cînd a spus Christu. Dacă-l mai ținem de vorbă, poate o mai duce un ceas. Că satul nu e departe.

Darie își aprinse țigara și-i privi pe toți trei, pe rînd, zîmbind.

— Nu se vede nimic, spuse. Unde te uiți, numai lanuri de porumb, numai lanuri…

Cîinele se oprise la cîțiva metri,