— Să-i mai spunem de-ale noastre, că poate pe astea le înțelege mai bine. Cît ne-am odihni noi aici, să-l ținem de vorbă, să-i spunem cum o să fie în sat.

Iliescu se întoarse cu tot trupul spre răsărit și începu deodată, cu un glas nou, necunoscut, parcă ar fi vorbit unui copil bolnav:

— Ivan, nu mai e mult și ajungem în sat. Și o să fie bine la voi în sat, o să fie ca la noi în sat…

— Spune-i ce-o să-i dăm, îl întrerupse Zamfira. Apă proaspătă din belșug…

— Ivan, continuă Iliescu apropiindu-și și mai mult fața de el, la voi în sat sînt livezi cu tot felul de poame, cu prune și pere, și cîte altele, și-o să-ți aducem cîte vrei…

— O să-ți spele femeile obrazul, îl întrerupse Zamfira, o să te culce în pat…

Rănitul închisese ochii și-și mișca buzele parcă cu un mare efort, dar totuși din ce în ce mai repede.

— Doar să-ți aduci și tu aminte de noi, continuă Zamfira, să-ți aduci aminte de ce te-am rugat…

— O să-și aducă aminte, reluă Iliescu, nu se poate să nu-și aducă aminte. Că ne-am ostenit pentru el, i-am fost prieteni! Priatin! Ivan, priatin! strigă zîmbind cu toată fața. O să-ți aduci aminte, Ivan, și-o să-ți ridici brațul, o să-ți ridici brațul către noi, și ai să ne binecuvîntezi.

Cîinele începu deodată să geamă, apoi privi speriat în jurul lui și, tremurînd, cu părul zburlit, o luă la goană pe marginea drumului. Rănitul deschisese ochii, dar nu mai avu putere să întoarcă capul și să-l privească. Privea acum de-a dreptul către cer, și cu atîta intensitate încît nici lumina grea a după-amiezii de august, nici pulberea fină care plutea deasupra lor ca o nesfîrșită pînză de păianjen nu-l tulburau. Tăcură toți, cîteva clipe. Darie se apropie de rănit, îi puse mîna pe frunte și-l privi adînc în ochi.

— Mi-e teamă c-a murit, șopti. Dumnezeu să-l ierte! adăugă ridicîndu-se anevoie în picioare.

Zamfira îi puse și el mîna pe frunte, apoi îl bătu ușor pe obraz, îi scutură brațul.

— Dumnezeu să-l ierte! rosti făcîndu-și cruce. O să-l ierte Dumnezeu, pentru că ne-a binecuvîntat, și asta o să ne poarte noroc.

— Asta făcea cînd își mișca buzele adineaori, spuse Iliescu. Ne binecuvînta…

Darie își săltă ranița în spate și privi obosit drumul pe care apucase cîinele:

— S-o luăm din loc, spuse. Am întîrziat destul.

— Îndurați-vă încă puțintel, domnule elev, șopti timid Zamfira, desprinzînd din raniță o lopată scurtă. Nu-l putem lăsa aici, să-l sfîrtece corbii. Pînă mai fumați dumneavoastră o țigară, i-am săpat groapa…

Darie îl privea uluit, parcă nu l-ar fi înțeles.

— Îndurați-vă, domnule elev, interveni Iliescu. Că e pămînt sărac și groapa e gata cît ați bate din palme…

— Mă băieți, voi sînteți nebuni, vorbi tîrziu Darie. Sînteți nebuni de-a binelea… Dar e și vina mea, adăugă mai mult pentru sine, îndreptîndu-se spre porumbiște. E și vina mea…

Tîrziu întoarse capul și-i văzu cum săpau grăbiți, suflînd greu, fără să-și vorbească. Și în acea clipă i se părea că visează, pentru că săpau, la o distanță de peste doi metri unul de altul, ca și cum s-ar fi hotărît să sape o groapă în care să încapă cîteva trupuri, și tot atunci auzi șuieratul ascuțit al avioa-nelor de vînătoare germane zburînd foarte jos, iar în spatele lui, dincolo de lanurile de porumb în care se afundaseră în zori, poate chiar din șoseaua pe care se retrăsese compania întreagă cu o noapte mai înainte, auzi pocnetele scurte, surde, înfundate, ale brandturilor rusești.

§

— …Evident, continuă desfăcînd un nou pachet de țigări, atunci mi-am dat seama că visez și m-am deșteptat. Dar am să vă mai spun ceva, deși poate n-o să mă credeți: ce m-a impresionat mai mult, și m-a trezit, n-au fost avioanele nemțești, nici brandturile, ci groapa aceea nefiresc de mare, pe care începuseră s-o sape Iliescu și Zamfira. În fond, mă întreb, unde le-o fi fost gîndul cînd s-au apucat să sape. Căci, v-am spus, eram toți însetați, înfometați și extraordinar de obosiți. De ce voiau să-și mai complice truda?

— În orice caz, îl întrerupse locotenentul privindu-l cu simpatie, aproape cu căldură, vina a fost, de la început, a dumitale. Nu trebuia să-i lași să-l transporte. Erați în retragere, și orice moment pierdut vă putea fi fatal. Dacă le-a fost milă de Ivan, trebuia să-l împuște pe loc…

— Nu crezi că putea fi salvat? îl întrebă Laura.

— Nu. V-am spus, cînd am dat cu ochii de el, trăgea să moară. Mă întreb cum a mai putut trăi atît. Evident, în vis lucrurile se întîmplă altfel…

— După cele șase zile de foc, îl întrerupse locotenentul, aveai destulă experiență. Nu mai aveai, ca la început, scuza că nu îndrăznești să comanzi unor soldați care luptaseră de un an, doi, în linia întîi.

— E adevărat, vorbi Darie zîmbind absent. Dar pe de altă parte, de cîte ori îndrăznisem să comand, în acele șase zile, ieșise prost. Plecasem cu un pluton, și, din comandă în comandă, rămăsesem trei…

— Știu la ce faci aluzie, îl întrerupse din nou locotenentul, dar n-a fost vina dumitale. Toată Ucraina era împînzită de partizani și de detașamente speciale admirabil camuflate. Îndată ce o unitate se despărțea de grosul diviziei, risca să fie înconjurată și decimată. Ați avut noroc dacă din șaisprezece ați scăpat trei.

— În orice caz, reluă Darie, de data aceasta nu mai voiam să-mi iau răspunderea. Și acum, pentru că sîntem între noi, mai vă pot spune ceva. Cum mă credeam urmărit de nenoroc și piază-rea, și mi-era teamă să nu-i pierd și pe ei, pe ultimii doi, mă hotărîsem să le mai dau un singur ordin: să ne despărțim, să ne îndreptăm spre sate, ei pe un drum și eu pe altul… De-aceea, poate, m-am lăsat ispitit de speranța lor absurdă: că binecuvîntarea lui Ivan, care trăgea să moară, ne va purta noroc…

Doamna Machedon veni dinspre bucătărie cu o farfurie mare fumegîndă, urmată de Adela,