— Luați-le repede, cît sînt fierbinți, șopti doamna Machedon oprindu-se în mijlocul grupului.

— Eu mă tot gîndesc, începu judecătorul, cine-o fi fost Ivan? Ce fel de om? Și, mai ales, mă tot întreb: o fi înțeles ce voiați de la el? Și, pînă la urmă, vă va fi binecuvîntat?

— Fără îndoială că i-a înțeles și i-a binecuvîntat, răspunse Laura. Dovadă că le-a purtat noroc, și au scăpat.

— Se cunosc cazuri și mai extraordinare, spuse cineva rezemat de perete, pe care Darie nu-l văzuse pînă atunci. Soldați care au reușit să scape de la Stalingrad și au ajuns, pe jos, după nu știu cîte luni, în țară. Și mă întreb dacă i-o fi binecuvîntat și pe ei vreun Ivan care trăgea să moară…

Darie îl ascultase cu încordare, privindu-l mirat, cercetător.

— Nu cred că ne-am întîlnit pînă acum, continuă celălalt stînjenit, parcă ar fi încercat să se scuze. Numele meu este Procopie. Medic, dar am ciupit și eu ceva filozofie, pe vremuri, cînd eram student. Mi-a plăcut filozofia…

Locotenentul îi privi pe amîndoi surprins, aproape indignat.

— Dar cum se poate că nu v-ați întîlnit pînă acum? Ați fost în același regiment…

Darie întoarse capul către Laura și zîmbi cu înțeles, parcă ar fi așteptat un semn, să-l încurajeze să continue.

— Ce e mai curios, începu el deodată, este că am avut de la început impresia că ne-am mai întîlnit. Dar nu îndrăzneam să recunosc că impresia asta se datora întîmplării pe care v-am povestit-o adineaori. Într-adevăr, cu cît vă privesc mai bine, domnule doctor, cu atît mi se pare că semănați cu Ivan…

Cîțiva izbucniră în rîs și-i priviră pe rînd, încercînd să pară surprinși. Darie continua să zîmbească.

— Este în orice caz curios, exclamă Laura, pentru că nu mi-l închipuiam așa pe Ivan. Îl vedeam un tinerel de 18–19 ani, foarte blond și plin de pistrui. Și doctorul e așa cum îl vedeți: brun, fără pistrui și cu doi băieți la școală.

Darie începu să se frece pe frunte, parcă ar fi încercat să-și amintească un amănunt care, în clipa aceea, i se părea hotărîtor.

— În fond, asta n-are nici o importanță, continuă Laura. Important este faptul că ție ți se pare că seamănă cu Ivan. Și în cazul acesta îl putem întreba ce s-a întîmplat în mintea lui Ivan atunci cînd îl purtați pe carabine. Credeți că i-a binecuvîntat, domnule doctor?

Procopie ridică încurcat din umeri.

— Cum să spun? După cîte pot judeca, aș răspunde: da și nu. Este greu de închipuit că Ivan nu ghicise ce voiau de la el. Dovadă că a rostit cuvîntul Christu. Așa că, probabil, le-a vorbit, șoptind cuvinte pe care ei nu le puteau înțelege, pentru că nu știau rusește. Cuvinte, foarte probabil, de prietenie, poate chiar de dragoste, creștină sau altfel, în sfîrșit, de dragoste între oameni. Dar, evident, nu asta așteptau Zamfira și Iliescu de la el; în fond, nici nu era o binecuvîntare propriu-zisă…

Darie ridică brusc fruntea și privi agitat în jurul lui.

— Acum mi-am adus aminte! exclamă. Mi-am adus aminte de ce mi-am spus la un moment dat, cînd, turburat de credința și nădejdea lui Zamfira, l-am implorat: „Bless our hearts, Ivan! Save our souls!…” Mi-am spus: dacă ar fi adevărat, dacă Ivan, așa cum este el, paralizat, aproape mut, trăgînd să moară într-o margine de drum, dacă Ivan ne poate mîntui cu adevărat, atunci ascunde un mister impenetrabil și cutremurător, căci, într-un anumit fel, incomprehensibil minții mele, el reprezintă, sau exprimă, pe Dumnezeul necunoscut, agnōstos theos, de care vorbea Sfîntul Pavel. Dar dacă a fost sau nu a fost așa, nu voi ști niciodată. Pentru că niciodată nu voi putea fi sigur că binecuvîntarea sau dragostea lui a avut sau nu vreo importanță în existența noastră…

Doamna Machedon se apropie de soba de zid, o deschise cu grijă și zvîrli ce mai rămăsese din butucul despicat în după-amiaza aceea.

— Parcă s-a lăsat deodată frig, spuse.

— E deschisă fereastra de la baie, explică Adela. Era prea mult fum, și am deschis fereastra…

— Nu ne întrerupeți! strigă Laura întorcînd capul. Să vedem ce spune doctorul. Căci ideea aceasta cu Dumnezeul necunoscut aduce un element nou, pe care nu-l bănuiam pînă acum. Dumneata ce spui, domnule doctor?

Procopie ridică din nou din umeri și-și trecu palma peste buze, parcă ar fi încercat să-și ascundă un zîmbet.

— E curios că și eu mă întrebam cu ce seamănă toată întîmplarea asta. Căci seamănă cu ceva care mi se pare cunoscut, dar nu reușesc să-mi amintesc cu ce. În orice caz, dacă ar fi fost o nouă epifanie a Dumnezeului necunoscut, nu putea fi agnōstos theos din Atena Sfîntului Pavel. Nu seamănă deloc cu un Dumnezeu imaginat de greci…

Darie clătină nerăbdător din cap.

— Evident, evident, dar sînt fel de fel de zei și dumnezei necunoscuți…

— Să lăsăm asta, îl întrerupse Laura. Eu regret un singur lucru: că n-ai apucat să-i explici lui Ivan ce înțelegeai prin acea expresie misterioasă: „o serie de evidențe mutual contradictorii…”

Darie tresări și o privi zîmbind, cu o secretă fervoare.

— Cred că a fost cea mai profundă, dar și mai nemiloasă autoanaliză din toate cîte am încercat în viața mea. Simțeam atunci că intuisem ceva care îmi rămăsese întotdeauna inaccesibil, că ghicisem, cum să spun?, însuși principiul existenței mele – poate nu numai al existenței mele, adăugă coborînd glasul. Simțeam că ghicisem misterul însuși al oricărei existențe umane. Și expresia aceea aproximativă – „o serie de evidențe mutual contradictorii” – era o primă încercare de traducere a misterului pe care tocmai îl pătrunsesem și eram pe cale de a-l analiza și formula. Dar, evident, așa cum se întîmplă mai întotdeauna în vis, acum nu mai mi-aduc nimic aminte…

Privi în jurul lui și i se păru că, în afară de Laura și Procopie, ceilalți îl ascultaseră mai mult din politețe. Tocmai fuseseră chemați la masă cînd Laura intervenise cu ultima întrebare