și fuseseră obligați să-l asculte, cei mai mulți în picioare, unii din ei chiar lîngă ușa sufrageriei. Ar fi trebuit să se ridice și el, să arate limpede că s-a pus capăt discuției, dar parcă o stranie, deși plăcută, oboseală îl pironea acolo, în fotoliu. Zîmbea în neștire, încercînd să înțeleagă ce se întîmpla cu el. Laura îi puse mîna pe braț:

— Haide, c-am rămas ultimii, șopti. E tîrziu…

§

Nu s-a ridicat decît cînd s-a simțit tras, cu putere, de braț.

— E tîrziu, domnule elev, vorbi Zamfira zîmbindu-i. Înnoptează…

Darie privi buimac în jurul lui și începu să-și frece ochii. Apoi privi din nou, clipind repede, încercînd să se trezească. Erau în porumbiște, și parcă niciodată nu auzise atîția greieri deodată. Deasupra lor cerul pălise, dar stelele încă nu se deslușeau.

— Unde-i Ivan? întrebă Darie.

— Odihnește sub pămînt, vorbi Zamfira. Numai cruce n-am avut de unde să-i punem.

— Ne-a purtat noroc, adăugă Iliescu. Ce-a mai fost și pe-aici! Mai rău ca alaltăieri, la pod. Și dumneavoastră dormeați dus, iar noi ne-am văzut de treabă…

Zamfira întinse brațul peste porumbiște.

— Zburau atît de jos avioanele nemțești, de mi-era teamă că au să-și încurce aripile în știuleți. Mitraliau porumbiștea, credeau că erau ascunși rușii acolo. Pe noi ne-au lăsat în pace, să ne vedem de treabă… Credeau, poate, că îngropăm pe unul de-ai noștri.

— Iar dintr-acolo, îl întrerupse Iliescu întinzînd brațul în direcția opusă, începuseră rușii cu brandturile. Noroc că n-au ajuns pînă aici. Au bătut ce-au bătut cu brandturile, și apoi nu s-au mai auzit. Ori că i-au mitraliat avioanele de vînătoare – că erau vreo douăzeci – ori au schimbat direcția. Că dacă au trimis nemții atîtea avioane, desigur că tot pe-aici se retrage și ce-a mai rămas din divizia lor… Mai bine le trimiteau alaltăieri, la pod, adăugă întorcînd capul și scuipînd cu necaz. N-ar mai fi fost atîta măcel…

Cu un gest scurt, Darie se aplecă și își apucă ranița.

— Și acum, începu Zamfira ajutîndu-l să și-o salte în spate, cum o vrea Dumnezeu. Că dacă au schimbat rușii direcția, ne-au tăiat drumul, și trebuie să ne strecurăm tot prin spatele lor, pînă dăm de batalion.

— N-avea grijă, îl întrerupse Iliescu, că ne strecurăm. Scăpăm noi și de data asta…

Ieșiră într-o cărare largă, noduroasă, care părea că se întinde pînă foarte departe printre lanurile de porumb.

— Am visat, începu Darie fără să-i privească. Se făcea că eram la Iași, iarna, cu prietenii, și le povesteam de Ivan…

— Ați visat frumos, spuse Iliescu văzînd că tăcerea se prelungește.

— Dacă ați visat pe Ivan, poartă noroc, adăugă Zamfira.

— Ce e mai curios e că domnul locotenent spunea că rău am făcut, că am pierdut prea mult timp. Că, spunea, dacă ne-a fost milă de el, ar fi trebuit să-l împușcăm, să nu se mai chinuie. Dar nu trebuia să-l purtăm cu noi.

— Așa sînt ordinele, spuse Iliescu. Dar, ați văzut și dumneavoastră, ne-a purtat noroc…

— Ce e drept, ne-am dat și noi osteneala, îl întrerupse Zamfira. I-am vorbit, i-am povestit.

Darie se opri deodată și-i privi pe rînd.

— Mă băieți, mi se pare mie sau sînt pe-aici milioane de greieri? M-au asurzit…

— Sînt greieri, domnule elev, spuse Zamfira. Sînt mulți, dar așa sînt totdeauna la vremea asta… Poate n-ați mai fost de mult pe la țară, vara, adăugă zîmbind.

Darie își scosese casca și-l privi cîtva timp nehotărît. Apoi, brusc, se întoarse și porni din nou.

— Curios vis, reîncepu după o lungă tăcere. Nu-i pot da de rost. De ce mi s-o fi părut mie atunci, în vis, că ce mă pregăteam să-i spun lui Ivan, aici, acum cîteva ceasuri, cînd m-ați strigat voi din urmă, era atît de important? E curios, nu e așa? întrebă întorcînd capul spre Zamfira.

— Visuri, spuse Zamfira. Cine poate să le dea de rost?

— Au și visele tîlcul lor, dacă știi cum să le tălmăcești, vorbi Iliescu.

Darie clătină din cap, gînditor, și grăbi brusc pasul.

— Nu, eu mă gîndeam la altceva, de-aceea spusesem că-i curios. E curios pentru că în vis eram convins, pe de o parte, că acele cîteva cuvinte pe care începusem să i le spun lui Ivan anunțau lucruri foarte profunde, pe care n-am mai apucat să i le spun pentru că m-ați strigat voi, iar, pe de altă parte, tot acolo, în vis, nu mai mi-aduceam aminte de acele lucruri atît de importante, nu mi-aminteam decît de început: „o serie de evidențe mutual contradictorii”. Ce revelație extraordinară anunța această expresie care, acum, mi se pare destul de banală și stilistic incertă! Pentru că știu foarte bine la ce mă refeream. Și dacă nu m-ați fi strigat, i-aș fi povestit lui Ivan măcar cîteva din asemenea „evidențe mutual contradictorii”. Bunăoară, Laura, fata aceea de la Iași. Avea, și are încă, modul ei propriu de a fi evidentă. Dar nu era numai ea. Era, bunăoară… Era… Era, bunăoară, să zicem, pasiunea mea pentru filozofie…

Se întrerupse brusc și-și trecu mîna prin păr. Apoi începu să se frece, absent, pe frunte.

— E grea, începu Zamfira, e grea filozofia.

— Este cea mai grea, continuă Iliescu. Și este cea mai grea pentru că n-ai cum să-i dai de rost…

Darie își așezase absent casca pe cap.

— Ce e mai curios, începu el cu o voce gravă, aproape severă, este că atunci, în vis, aveam dreptate. Am uitat. Am uitat ce mă pregăteam să-i spun lui Ivan. Probabil că mă inspirase, ca să spun așa, prezența lui, agonia lui neverosimilă, așa cum se stingea, zidit din toate părțile în singurătatea lui absolută. Probabil că exemplul lui Ivan îmi revelase propria mea condiție umană, deși, evident, nu-mi dădeam seama de asta. Voiam, pur și simplu, să fac cum mi-ați spus voi, să-l țin de vorbă, să-i vorbesc, orice, numai să nu moară…

Se întrerupse brusc, dîndu-și seama că lăsase cărarea și umbla acum, călcînd anevoie, printre porumbi. Întoarse capul și-l zări pe Zamfira la cîțiva pași în urmă.