— Pe-aici e drumul, domnule elev, spuse Zamfira apropiindu-se. Că dacă am umbla pe cărare, poate dă peste noi vreo patrulă rusească. O ținem tot pe-aici, prin porumb, pînă către miezul nopții, și numai după aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu, ieșim în șosea în spatele rușilor, și ne luăm după ei pînă ce se luminează. După aceea ne înfundăm din nou în porumbiște, și ne odihnim.

Iliescu se oprise la cîțiva pași, pe stînga, și le făcu semn, ridicînd brațul.

— Să fim mai cu băgare de seamă, șopti. Să mergem răsfirați, ca să nu răscolim porumbiștea. Asta pînă ce se înnoptează bine. După aceea, ne-om lăsa mai în voie… Domnule elev, adăugă apropiindu-se, dumneavoastră vă țineți la mijloc, între noi. Vă uitați cînd la stînga, cînd la dreapta, și urmăriți cum se clatină porumbii. Cînd vreți să vă odihniți o clipă, să vă trageți răsuflarea, ne fluierați ușor, și ne oprim și noi și vă așteptăm…

Pe aici, își dădu seama Darie, greierii se împuținaseră, sau poate amuțeau la apropierea lor. Se întunecase, dar nu pătrundea de nicăieri nici o adiere, și văzduhul era încă încins, și din foile uscate de porumb pe care le atingea se ridica o pulbere înecăcioasă, amăruie. Încerca să se strecoare printre porumbi fără să-i scuture prea violent, dar ranița și carabina îl încurcau și se lovea necontenit de bulgări uscați de pămînt, și uneori bocancul îi rămînea prins în vreo buruiană cu multe lujere, subțiri întortocheate, și smucindu-și piciorul, smulgea buruiana din rădăcini, clătinînd puternic porumbul, și-l năpădea pulberea, îl loveau în față fluturi mărunți de noapte.

După vreun sfert de ceas, se auzi fluierat și se opri. Privi în dreapta și în stînga lui, dar nu desluși nimic. Răsuflă adînc, apoi își lăsă capul pe spate și regăsi cerul. Se acoperise cu stele și începuse să se limpezească. Răsuflă rar, adînc, așteptînd. Apoi auzi din nou fluieratul și, de foarte aproape, din stînga lui, glasul lui Iliescu:

— O luăm din loc, domnule elev.

[1] Sîntem terminați, Ivane! Sîntem oameni săraci! (fr.) (n. r.)

[2] Salvează-ne sufletele! Binecuvîntează-ne inimile, Ivane! (engl.) (n. r.)

[3] Tu te ridici la cer. În paradis, Ivan, în fața Tatălui Ceresc. În fața Fecioarei (fr.) (n. r.)

[4] Fragment din Faust de Goethe, (trad. Lucian Blaga) Am studiat cu rîvnă, ah, filozofiaDin scoarță-n scoarță, dreptul, medicina,Și din păcate chiar teologia,Arzînd de zel… (germ.) (n. r.)

[5] Colecție de scrieri de Marcel Proust lansată în 1919 (n. r.)

[6] Mortiere Brandt de 8,14mm (n. r.)

[7] În Ceruri, Ivane, în fața Sfintei Treimi (fr.) (n. r.)

IVAN

Doriți versiunea completă? Dați un click pe butonul PayPal

Menționați TITLUL și FORMATUL dorit (pdf / epub / mobi / azw3) și îl veți primi la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

MĂ AJUTAȚI ASTFEL SĂ CONTINUI SĂ SCANEZ, SĂ REDACTEZ, SĂ RESTAUREZ COPERȚI SAU ILUSTRAȚII ORIGINALE, TOATĂ ACEASTĂ MUNCĂ METICULOASĂ DIN PURĂ DRAGOSTE DE CĂRȚI.

VĂ MULȚUMESC!

UNIFORME DE GENERAL

Înaintau amîndoi în vîrful picioarelor, cu mare grijă, și de cîte ori podeaua scîrțîia mai puternic, se opreau brusc, ținîndu-și răsuflarea. Și în acea clipă, aproape fără să-și dea seama, Ieronim apăsa butonul lămpii de buzunar și rămîneau pe întuneric.

— Să nu-ți fie teamă, îi șopti cînd, puțin timp în urmă, se împiedică de o frînghie pe care nu o putuse vedea și, rezemîndu-se, ca să nu cadă, de un dulap, una din uși se deschise încet, scîrțîind prelung, ca un geamăt înfundat. Să nu-ți fie teamă. Nu e nimeni în toată casa…

— Atunci de ce vorbești atît de încet? îl întrebă celălalt.

Ieronim reaprinse lanterna și roti de cîteva ori conul de lumină în jurul băiatului, fără să-l înalțe totuși pînă în dreptul figurii. Dar nu avea nevoie. O vedea destul de bine: fața ofilită de licean, cu ochii adînciți nefiresc în orbite, buzele subțiri și părul tuns scurt, cu un început de breton pe frunte.

— Spuneai că te cheamă Vlad, nu e așa?

— Vlad. Vladimir Iconaru.

— Află de la mine, amice Iconaru, spuse apropiindu-și puțin capul, că niciodată, nimeni, în nici o piesă de teatru, în nici un roman, în nici o poezie, nimeni, repet, n-a cutezat să vorbească cu glas normal cînd se introduce noaptea în podul unei case străine și se introduce, ca noi, cu un scop bine precizat: să găsească lada în care văduva eroului de război, generalul Iancu Calomfir, a păstrat cu pietate uniformele de gală ale soțului ei; să găsească, zic, lada, să-i spargă lacătul și să fure cele două uniforme. Repet, să fure două uniforme de general.

— Dar spuneai că sînteți rude…

— Sîntem. Mai mult: tatăl meu era nepotul favorit al văduvei general Iancu Calomfir. Dar ce-are a face? Ne-am introdus în acest pod cu chei false, la căderea nopții, ca să căutăm un anumit obiect și să-l furăm. E adevărat, un obiect de artă poate de un anumit interes istoric, dar fără valoare: două uniforme.

— Și o colecție de coleoptere, adăugă Vladimir.

Ieronim își înălță din nou lanterna și, de data aceasta, își concentră lumina deasupra capului băiatului, apoi îi făcu semn să-l urmeze. Dar după cîțiva pași se opri.

— N-am mai fost de