mulți ani în acest pod, începu cu un glas neutru. Dar îmi aduc foarte bine aminte toate obiectele, toate aceste dulapuri, lăzi și cufere, și i le arătă plimbîndu-și lanterna de-a lungul pereților. Îmi aduc, de asemenea, foarte bine aminte de poziția lăzii cu uniforme: este acolo, la vreo zece metri în fața noastră, deși n-o putem încă vedea, pentru că e ascunsă de nenumărate alte lăzi, cufere și multe, foarte multe pachete cu ziare vechi. Dar un singur lucru nu-mi aduc aminte, Vladimir Iconaru: nu-mi aduc aminte să-ți fi vorbit de o colecție de coleoptere. Ți-am spus doar atît: că în această casă există multe insectare, că există mai ales o foarte bogată colecție de fluturi…

— Păcat! Și fluturii sînt frumoși, dar marea mea pasiune sînt coleopterele…

Ieronim își lăsă ușor capul pe spate și-l privi surprins, cercetător.

— Interesant, continuă după cîteva clipe, și trebuie să recunosc, nu mă așteptam. Dacă aș scrie vreodată un tratat de morală, ar trebui să discut și cazul dumitale. Căci ești un caz interesant; într-un cuvînt, accepți cu entuziasm condiția de spărgător pentru o colecție de coleoptere, dar eziți, sau mai precis ești turburat de scrupule, cînd afli că e vorba numai de fluturi…

— Nu ezit! protestă Iconaru îmbujorîndu-se. Pentru că de fapt nu e furt. Sînteți rude. E vorba de aceeași familie… Și apoi, adăugă coborînd glasul, toți sînt morți.

— De ce spui toți?

— Toți care au trăit în casa asta, generalul și văduva lui, și copiii pe care i-au avut, și care au murit pe rînd, unii în război, alții în bombardament. Nu mi-ai spus alaltăieri că au murit toți, și casa e pustie, iar dacă n-a luat-o nimeni pînă acum, este pentru că a rămas șubredă de la bombardament, și că poate au s-o dărîme la primăvară?

Ieronim îl privi din nou, lung, cu o mare tristețe, apoi stinse lanterna.

— Așa este, șopti. Toți au murit. Sau, adăugă după o pauză, ca să fiu foarte precis, aproape toți. Dar ce-are a face? Nu avem dreptul să pierdem speranța. Cînd te-am zărit alaltăieri dimineață…

Aprinse lanterna și-i îndreptă lumina direct spre fruntea celuilalt. Băiatul își duse repede palma la ochi.

— Iartă-mă, continuă Ieronim după ce stinse lanterna. N-am vrut să-ți fac rău. Dar a trebuit să-ți privesc încă o dată ochii înainte de a-mi aminti. Nu, nu e vorba de amintire, ci de evocare. Așa cum îmi place mie să-mi închipui, e ca și cum am asculta Corul într-o tragedie greacă. Corul care rezumă, evocă sau prevestește acțiunea eroilor și pedeapsa zeilor… Și acum, nu te mișca și ascultă. Decorul e simplu, îl cunoști. O stradă din Bucureștii anilor 1950. Început de toamnă. În fund, un maidan. Către acel maidan mă îndreptam eu, cu un anumit scop, cînd am văzut venind un licean cu un porumbel în mînă…

— Era rănit…

— Te rog, nu mă întrerupe. Ți-am spus că acum vorbește Corul. Venea un licean zgribulit, cu obrazul palid, ținînd un porumbel în mîna dreaptă și mîngîindu-l la răstimpuri cu palma stîngă…

— Era rănit și mi-era teamă să nu-l mănînce pisicile…

— Așa mi-ai spus și atunci. Dar eu te-am recunoscut imediat, căci duceai un porumbel în mînă… Și am știut ce știam de mult: că nu avem dreptul să pierdem speranța… Mai trăiește? întrebă după o clipă.

— Avea doar aripa stîngă pe jumătate ruptă, îl lovise vreun derbedeu cu praștia. Dar se vindecă. Se vindecă repede ca toate păsările…

— În orice caz, continuă Ieronim, acesta a fost începutul aventurii noastre. Pentru că, recunoaște, nu ți-am ascuns din prima clipă că e vorba de o aventură.

— Mi-ai spus că știi de un pod, într-o casă părăsită, un pod plin cu lăzi și cufere, și lucruri de tot felul, săbii și coifuri, și jucării, și reviste ilustrate vechi…

Ieronim își trecu nervos mîna prin păr, ca și cum ar fi încercat să-și potolească nerăbdarea.

— Și cîte altele, și cîte altele, adăugă, și vorbindu-ți, te priveam. Dacă ai ști cum te priveam, să ghicesc ce te-ar fi putut atrage sau interesa… Și totuși, din cînd în cînd, îmi zvîrleam privirile, pe furiș, asupra porumbelului…

— Îl găsisem pe maidan, îl lovise cineva cu o piatră…

Ieronim întinse brusc brațul prin întuneric și-i puse mîna pe umăr.

— Să nu-ți închipui cumva că voiam să te pun la încercare sau să te ispitesc. Dar pentru mine, care trăiesc numai pentru teatru, scena era prea excepțională ca să nu ghicesc că făcea parte din acel scenariu misterios, pe care mă trudesc necontenit, și totuși zadarnic, să-l reconstituiesc, dacă înțelegi ce vreau să spun…

Își retrase mîna de pe umărul băiatului și continuă cu un alt glas:

— Ascultă: să pot urca cu el, după ce-l văzusem venind dinspre maidan cu un porumbel în mînă, să pot urca scările acestui pod, noaptea, pe întuneric, și să-l simt acolo, lîngă mine, cînd am să încerc cheile, una după alta, și apoi, deodată, una din chei se va potrivi și ușa se va deschide gemînd și vom pătrunde aici, în acest pod, unde n-a mai intrat nimeni de foarte mulți ani, de cînd a murit și ultimul băiat al văduvei generalului Calomfir… Ascultă! nu mă întrerupe! spuse ridicînd brațul, căci abia acum ne apropiem de scena cu adevărat dramatică. Ascultă și imaginează-ți. Am fi intrat încet, încet, îndreptîndu-ne spre fund, acolo unde se găsește lada. Și cîte nu s-ar fi putut întîmpla! Dumnezeule, cîte nu s-ar fi putut întîmpla! O biată lanternă electrică de buzunar. Abia mai luminează, căci o am din timpul războiului, de cînd eram cercetaș. În orice clipă s-ar fi putut stinge, și am fi rămas pe întuneric. Și nici măcar nu eram unul lîngă altul. Eu o luasem înainte, grăbind pasul, căci presimțeam că bateria e pe sfîrșite. Și ne-am fi trezit deodată în întuneric, pierduți aici, în acest pod plin cu lăzi și cufere acoperite de praf și pînze de păianjen, și nici n-aș fi îndrăznit să strig, să te