— În apus se înalţă Munţii Stîncoşi şi la răsărit se întind şesurile; la miazănoapte strălucesc lacurile, la miazăzi se leagănă apa cea mare a oceanului. Dacă mi-ar aparţine mie pămînturile dintre cele patru hotare, le-aş dărui pe toate războinicilor kiowaşi, căci ei sînt fraţii mei. Fie ca în acest an ei să vîneze de şase ori atîţia bivoli şi de cincizeci de ori atîţia grizzly cîţi oameni numără neamul Kiowa. Crească boabele porumbului cît dovlecii, iar dovleacul fie de douăzeci de ori mai mare ca pînă acum. Am zis! Howgh!

Pe mine nu mă costa nimic să le adresez asemenea urări superbe, în schimb ei se bucurară, ca şi cînd urările s-ar fi împlinit aievea.

Cuvîntarea mi se păru cea mai măiastră din cîte rostisem în viaţa mea şi într-adevăr fu primită cu un entuziasm fără precedent, dacă ţinem seama de calmul obişnuit al indienilor. Atît de multe încă nu le urase şi nu le dorise nici un om şi mai ales un alb. De aceea exclamaţiile de recunoştinţă se repetară la nesfîrşit. Vulpea îmi strînse de cîteva ori mîna, mă asigură de prietenia lui întru toţi vecii şi, la fiecare howgh, howgh, căsca o gură atît de mare, încît izbutii la un moment dat să scap de luleaua păcii, vîrîndu-i-o între dinţii lui galbeni şi lungi. Atunci tăcu, inhalînd cu evlavie memorabila mireasmă.

A fost prima mea "oficiere sfîntă" în lumea indienilor, căci a fuma pipa păcii înseamnă la ei un act solemn cu temeiuri serioase şi cu consecinţe la fel de serioase. De cîte ori nu mi-a fost dat, mai tîrziu, să fumez calumetul, fiind, în acele ocazii, perfect conştient de rostul şi de gravitatea ritualului. De astă dată, însă, procedura m-a dezgustat şi mi s-a părut de-a dreptul caraghioasă. Mîinile îmi duhneau a "tutun" şi mă bucuram din suflet că pipa odihneşte între dinţii indianului şi nu în gura mea. Ca să uit de gustul pipei, am scos din buzunar o ţigară de foi şi mi-am aprins-o. Cu cîtă poftă şi lăcomie mă priviră kiowaşii! Vulpea făcu ochii mari şi scăpă pipa din gură; ca războinic încercat, avu prezenţa de spirit s-o prindă din zbor şi să şi-o vîre din nou între dinţi, dar i se citea pe faţă că, în clipa aceea, o ţigară de foi i-ar fi făcut mai mare plăcere decît o mie de pipe ale păcii îndesate cu chinichinic.

Cum tabăra noastră se afla în permanentă legătură cu Santa, de unde carul cu boi ne aproviziona cu cele necesare, nu-mi cădea greu să-mi fac rost de ţigări. Erau relativ ieftine şi le preferam rachiului după care umblau ceilalţi şi se îmbătau ca neoamenii. Dimineaţa luasem cu mine cîteva ţigări, cît să-mi ajungă pe vreo două zile, în eventualitatea că am fi întîrziat; puteam deci să satisfac pofta vădită a indienilor, oferindu-le cîte un trabuc. Vulpea îşi lepădă repede pipa şi-şi aprinse ţigara; oamenii lui, în schimb, procedară altfel; nu se mulţumiră să-şi vîre în gură numai vîrful trabucului, ci-l înghesuiră cu totul între fălci, apucîndu-se de mestecat. Gusturile diferă de la om la om. O zicală spune că unuia îi place popa şi altuia preoteasa; constatai şi de astă dată că nu e o vorbă goală şi-mi jurai ca de aici încolo să nu le mai dau de fumat nici un obiect necomestibil.

Acum, cu toate formalităţile îndeplinite, indienii se aflau în cea mai bună dispoziţie, aşa că Sam debuta cu întrebarea:

— Fraţii mei spun că între ei şi apaşii mescaleri a fost dezgropată securea războiului. Eu n-am auzit nimic în această privinţă. De cînd a fost dezgropată?

— De un răstimp căruia feţele palide îi spun două săptămîni.

Fratele meu Sam poate că a fost undeva, departe, într-un ţinut singuratic, de aceea n-a auzit.

— E adevărat. Însă neamurile voastre trăiau în pace. Mă întreb din care pricină au pus fraţii mei mîna pe arme?

— Cîinii de apaşi au ucis patru oameni de-ai noştri.

— Unde?

— Lîngă Rio Pecos.

— Păi, corturile voastre nu se află acolo.

— Nu, însă acolo sînt corturile mescalerilor.

— Şi ce căutau războinicii voştri prin acele locuri?

Vulpea se gîndi o clipă înainte de a mărturisi adevărul:

— O ceată de războinici kiowaşi s-a dus într-o noapte să pună mîna pe caii apaşilor. Dar cîinii aceia puturoşi puseseră pază bună; s-au apărat şi au ucis viteji de-ai noştri. Iată pricina pentru care am dezgropat securea războiului.

Prin urmare, kiowaşii încercaseră să fure caii, însă au fost descoperiţi şi alungaţi. Cine, decît ei înşişi, erau de vină dacă acţiunea s-a soldat cu moartea cîtorva războinici? Şi totuşi apaşii urmau să fie pedepsiţi, deşi fuseseră în dreptul lor să-şi apere bunurile. Le-aş fi spus-o eu de la obraz acestor haimanale! Eram chiar pe punctul s-o fac, dar mă opri un gest discret al lui Sam. Acesta îşi re luă întrebările:

— Ştiu oare apaşii că aţi pornit împotriva lor?

— Dar ce, îşi închipuie cumva fratele meu că ne-am grăbit să le dăm de veste? Venim pe ascuns, năvălim asupra lor, ucidem cîţi putem şi luăm cît ne trebuie, animale şi lucruri.

Asta depăşea orice limită! Nu mă stăpînii să-l întreb:

— De ce rîvnesc vitejii mei fraţi să se facă stăpîni peste caii apaşilor? După cîte ştiu, neamul bogat al kiowaşilor are chiar mai mulţi cai decît e nevoie pentru războinicii săi.

Vulpea mi se uită drept în ochi şi zîmbi:

— Tînărul meu frate Old Shatterhand vine de dincolo de apa cea mare şi n-are de unde să ştie cum gîndesc şi cum trăiesc cei de dincoace. Avem cai mulţi, nu-i vorbă. Dar ne-au sosit nişte oameni albi care sînt gata să cumpere o mulţime de cai, încît prisosul nu ne ajunge. Ei ne-au vorbit de hergheliile apaşilor şi ne-au făgăduit pentru un cal din aceia tot atîtea mărfuri şi rachiu cît pentru unul de-al nostru. Ei şi atunci, războinicii noştri s-au dus să ia caii apaşilor.

Iată, deci, adevărul! Cine erau vinovaţii principali pentru victimele de pînă acum şi pentru sîngele ce urma să mai curgă? Nişte geambaşi albi, care oferă kiowaşilor rachiu în schimbul cailor furaţi şi-i îndeamnă la jaf! Nu