— Fratele meu, Bao, a venit încoace ca iscoadă?

— Da.

— Şi cînd sosesc războinicii voştri?

— Sînt în urma noastră, preţ de o zi călare.

— Cine-i conduce?

— Însuşi Tangua viteazul, căpetenia noastră.

— Cîţi oameni aduce?

— De doua ori cîte o sută.

— Şi credeţi că-i veţi surprinde pe apaşi?

— Ne vom năpusti asupra lor ca vulturul asupra ciorilor care nici nu apucă să-l zărească.

— Fratele meu se înşală. Apaşii ştiu că războinicii kiowaşi au de gînd să-i atace.

Vulpea clătină din cap a neîncredere şi răspunse:

— De unde să ştie? Ajung, oare, urechile lor pînă la corturile kiowaşilor?

— Da.

— Nu-l înţeleg pe fratele Sam. Să fie bun şi să mă lămurească.

— Apaşii au urechi care umblă şi călăresc. Am văzut chiar ieri două asemenea perechi. Au fost la corturile voastre şi au ascultat.

— Uf! Două perechi? Adică două iscoade?

— Chiar aşa.

— Atunci trebuie să mă întorc fără întîrziere la Tangua. N-a luat cu el decît două sute de războinici; nici n-ar fi nevoie de mai mulţi, dacă apaşii n-ar bănui nimic. Dar dacă au prins de veste, atunci numărul trebuie sporit.

— Se pare că fraţii mei n-au chibzuit temeinic lucrurile. Inciu-Ciuna, căpetenia apaşilor, e un războinic foarte priceput. De îndată ce oamenii lui i-au ucis pe cei patru kiowaşi, a şi prevăzut că veţi căuta să le răzbunaţi moartea şi s-a pregătit să vă ia prin surprindere.

— Uf, uf! Chiar dînsul?

— Da, împreună cu fiul său, Winnetou.

— Uf şi ăsta! Să fi ştiut, le-am fi prins noi pe amîndouă potăile!

Acum vor strînge mulţime de războinici ca să ne întîmpine. Am să-i dau de veste numaidecît lui Tangua, să stea pe loc şi să cheme noi ajutoare. Ar dori fraţii mei, Sam şi Old Shatterhand, să ne însoţească?

— Fireşte.

— Atunci să încalece repede.

— Încet, încet! Mai avem încă o vorbă foarte însemnată.

— Las' că vorbim pe drum.

— Nu. Mergem împreună, dar nu la Tangua, ci la tabăra noastră.

— Aici fratele meu se înşală.

— Nu mă înşel; ascultă ce-ţi spun! Vreţi să-l prindeţi de viu pe Inciu-Ciuna, căpetenia apaşilor?

— Uf! Exclamă kiowaşul ca electrizat, în timp ce oamenii lui îşi ascuţeau urechile.

Sam adaugă:

— Şi pe Winnetou de-asemenea?

— Uf, uf! E cu putinţă?

— Chiar foarte uşor.

— Dacă nu l-aş cunoaşte pe fratele meu Sam, aş crede că limba lui s-a pornit pe glume, ceea ce nu i-aş îngădui.

— Pshawl Vorbesc foarte serios. Îi puteţi prinde pe amîndoi vii şi nevătămaţi.

— Cînd?

— Credeam pînă adineauri că s-ar putea în vreo cinci, şase sau şapte zile. Acuma te asigur însă că se poate mult mai curînd.

— Unde?

— Chiar la tabăra noastră.

— Dar nici nu ştim unde se află.

— O să vedeţi. După cele ce-am să vă spun, veţi veni bucuroşi.

Sam le vorbi despre sectorul nostru, despre scopul ce-l urmărim împotriva căruia kiowaşii nu aveau nimic de obiectat. Apoi le istorisi întîlnirea cu cei doi apaşi. Şi adăugă:

— Mă miram să-i văd pe cei doi şefi singuri şi crezui la început că au plecat la vînătoare de bizoni şi că s-au despărţit vremelnic de ceata lor. Dar acum ştiu bine cum stau lucrurile. Veniseră în cercetare. Şi dacă înşişi conducătorii apaşilor o fac pe iscoadele, înseamnă că nu se joacă şi iau lucrurile în serios. Acum se află în drum spre satul lor.

Winnetou a rămas în urmă din pricina leşului, în schimb Inciu-Ciuna a luat-o înainte şi, la nevoie, o să gonească pînă-i crapă calul, numai să-şi adune cît mai repede războinicii.

— Atunci trebuie să-l înştiinţez pe Tangua în mare grabă.

— Fratele meu să aibă răbdare şi să mă asculte pînă la capăt!

Apaşii vor căuta să se răzbune îndoit: mai întîi pe voi, pe urmă pe noi, pentru că l-am ucis pe omul lor alb, Klekih-Petra. Vor trimite contra voastră o mulţime mare de războinici şi un grup mai mic împotriva noastră; aici, cu cea de-a doua trupă, vor veni Inciu-Ciuna şi Winnetou, gîndind că, abia după ce vor fi isprăvit cu noi, să se pună în fruntea armatei celei mari. Prin urmare, vino de vezi tabăra, ca să ştii unde ne găsim. Apoi dă fuga la căpetenia ta şi povesteşte-i cele auzite de la mine. Vă întoarceţi pe urmă la tabăra noastră cu cei două sute de războinici şi aşteptaţi acolo pînă-l prindeţi pe Inciu-Ciuna cu mica lui ceată. Sînteţi două sute de viteji, în timp ce dînsul va avea cu cel mult cincizeci de oameni. Mai adaugă-ne şi pe noi, albii, douăzeci la număr, care, fireşte că vom sări în ajutorul vostru. Va fi, aşadar, o joacă să-i batem pe apaşi. Iar dacă-i aveţi în mînă pe amîndoi conducătorii, e ca şi cînd întregul trib ar fi al vostru. Atunci puteţi să le cereţi orice şi veţi primi după pofta inimii. Recunoaşte fratele meu ce prilej bun i s-a ivit?

— Da. Gîndurile fratelui meu Sam sînt foarte înţelepte şi vor fi primite cu bucurie de căpetenia noastră. Nu mă îndoiesc că vom face întocmai cum spune fratele meu alb.

— Atunci să plecăm imediat şi să călărim vîrtos, ca să ajungem în tabără pînă-n seară!

Încălecarăm — caii se odihniseră între timp — şi pornirăm în galop. De astă dată nu ne mai ţineam de urmele apaşilor; dimpotrivă, ne feream de ele. O luarăm de-a dreptul, fără nici un ocol, peste cîmp.

Mărturisesc că nu eram deloc încîntat de comportarea şi de planul lui Sam; eram mai curînd contrariat şi supărat. Winnetou, nobilul Winnetou şi tatăl său, avînd o ceată de numai cincizeci de luptători, să fie atraşi în cursă! Dacă planul izbuteşte, atunci cele două căpetenii şi apaşii lor sînt pierduţi! Cum de-a putut Hawkens să imagineze un asemenea plan? Ştie doar cît de simpatic îmi e Winnetou, i-am spus-o chiar eu; pe de altă parte, însuşi Sam îl preţuieşte mult pe tînărul fiu al lui Inciu-Ciuna.

Pe drum, toate încercările mele de a mă apropia de Sam, fie şi numai pentru cîteva clipe, fără să atrag atenţia kiowaşilor, se dovediră zadarnice. Aş fi vrut să-l decid la o abandonare sau modificare a