planului. Sam, însă, părea să-mi ghicească intenţia şi nu se dezlipea cu nici un pas de şeful iscoadelor, ceea ce îmi sporea şi mai mult supărarea.

Deşi nu sînt de felul meu un om cu toane, totuşi, cînd ajunserăm în amurg la tabără, mă găseam în cea mai rea dispoziţie. Am coborît de pe cal, i-am scos şaua şi, îmbufnat, m-am trîntit în iarbă, ştiind bine că nu era momentul oportun pentru o explicaţie cu Sam. Acesta avea aerul că nu observase semnele ce-i făcusem; istorisea celor din tabără cum ne-am întîlnit cu kiowaşii şi ce avea să se mai întîmple. Oamenii se speriaseră la apariţia pieilor-roşii; cu atît mai bucuroşi erau acum, aflînd că indienii aceştia sînt prietenii şi aliaţii noştri şi că nu mai e cazul să ne temem de apaşi. Ocrotiţi de cei două sute de kiowaşi, ne puteam continua lucrul fără a risca să fim loviţi prin surprindere.

Kiowaşii fură trataţi cu ospitalitate, primiră carne de urs din belşug şi, în fine, plecară. Aveau de gînd să călărească toată noaptea pentru a ajunge cît mai repede la ai lor. Abia după ce se depărtară, Sam se apropie de mine, se lungi alături şi îmi zise cu obişnuita lui morgă de superioritate:

— Astă-seară, sir, arătaţi cam plouat. Pesemne că nu vă simţiţi prea bine, poate un pic de greaţă de la stomac sau o indigestie sufletească, hi-hi-hi-hi! Care din ele să fie? Cred că ultima. Nu?

— O fi! I-am răspuns, prea puţin amical.

— Aşadar, vi se topeşte inima. Spuneţi-mi ce s-a întîmplat, că vă găsesc eu leacul.

— M-ar bucura să-l găseşti, Sam, dar mă cam îndoiesc.

— Pot, pot! Bizuiţi-vă pe mine!

— Atunci, ia spune, cum ţi-a plăcut Winnetou?

— Mie, grozav! Cred că şi dumneavoastră.

— Şi vrei să-l împingi la pierzanie! Cum se împacă una cu alta?

— La pierzanie?! Să-l împing eu la pierzanie?! Asta nici prin vis nu i-a trecut bravului fecior al tatălui meu.

— Păi, nu făcuşi planul să fie prins?

— Exact!

— Şi nu înseamnă asta pierzania lui?

— Nu mai umblaţi după fantome, sir! Winnetou mi-a căzut atît de drag, încît, dacă s-ar afla în primejdie, mi-aş risca şi viaţa ca să-l salvez.

— Atunci de ce-l atragi în cursă?

— E o măsură de apărare împotriva lui şi a războinicilor săi.

— Şi pe urmă?

— Pe urmă, hm! Tare-aţi dori, mi se pare, să săriţi în ajutorul tînărului!

— Nu că aş dori, ci o voi face! Dacă va fi prins, îl voi elibera. Şi dacă vor ridica armele asupra lui, am să-i vin în ajutor şi am să lupt pentru el. Ţi-o declar deschis!

— Zău? Chiar aşa veţi face?

— Aşa! Am făgăduit solemn unui muribund şi pentru mine, care nu calc o promisiune cît de măruntă, un astfel de cuvînt echivalează cu un angajament sacru.

— Mă bucură, mă bucură foarte mult. În privinţa asta, sîntem absolut de acord.

— Atunci spune-mi, stăruii eu cu nerăbdare, cum se potrivesc vorbele frumoase cu intenţiile dumitale perfide?

— Prin urmare, asta vă interesează? Ehei; bătrînul Sam Hawkens a băgat el bine de seamă pe drum că vreţi să-i vorbiţi. Dar nu se putea; ar fi însemnat să cadă baltă întregul meu plan atît de frumos ticluit.

Sînt cu totul alt om şi gîndesc cu totul altfel decît s-ar părea. Doar n-am să permit oricui să mi se uite în cărţi, hi-hi-hi-hi! Însă pentru dumneavoastră le pot da pe faţă. O să mă ajutaţi chiar, împreună cu Dick Stone şi cu Will Parker, dacă nu mă-nşel. Aşadar: după părerea mea, Inciu-Ciuna şi Winnetou nu au fost pe-aici numai în cercetare, ci trebuie să fi lăsat dispoziţii războinicilor ca, între timp, să se înarmeze şi să vină după ei. Dacă socotim că bătrînul, ca şi Winnetou, de altfel, a călărit toată noaptea, înseamnă că a şi parcurs o bună bucată de drum şi că mîine dimineaţă, sau cel mai tîrziu pe la amiază, se va întîlni cu ai săi; altminteri, nu şi-ar obosi calul pînă într-atîta. E de presupus că se va întoarce aici poimîine seară. Înţelegeţi în ce pericol ne aflăm şi cît e de aproape? Noroc că le-am descoperit urma! Altfel, în nici un caz nu m-aş fi aşteptat să se înapoieze atît de repede. Şi iarăşi noroc că ne-au ieşit kiowaşii în drum, de-am putut afla de la ei situaţia! Vor veni aici cei două sute de călăreţi ai lor şi...

— Am să-l previn pe Winnetou de primejdia ce-l aşteaptă din partea kiowaşilor! L-am întrerupt pe Sam.

— Pentru Dumnezeu, să n-o faci! Strigă el. Asta ne-ar strica totul, pentru că apaşii, evitînd cursa, ne-ar strînge de gît şi pe noi şi pe kiowaşi. Nu! Ei trebuiesc într-adevăr prinşi, trebuiesc făcuţi să-şi vadă moartea cu ochii. Pe urmă, cînd îi vom elibera în taină, ne vor fi cu atît mai recunoscători şi vor renunţa la răzbunare. Cel mult, dacă ni-l vor cere pe Rattler şi asta nu le-aş refuza-o. Acum, ce mai aveţi de spus, mofturosule gentleman? I-am întins mîna bucuros:

— Sînt pe deplin împăcat, dragul meu Sam. Ce să zic, ai brodit-o bine.

— Nu-i aşa? Sam Hawkens, cum susţinea cineva, o fi mîncînd el şoareci de cîmp, dar posedă şi calităţi, hi-hi-hi-hi! Va să zică, sîntem iarăşi prieteni?

— Da, bătrîne Sam!

— Ei, acum culcaţi-vă pe o parte şi dormiţi sănătos. Mîine avem mult de lucru. Eu mă duc să-i informez pe Stone şi pe Parker, ca să cunoască şi ei situaţia.

Bătrînelul ăsta de Sam era într-adevăr un tip admirabil, un om de zahăr. De altfel, cuvîntul "bătrînel" nu trebuie luat chiar textual.

Abia dacă numără cîţiva ani peste patruzeci; dar cadrul acela de barbă care-i ascundea aproape întreaga figură, nasul acela teribil care se înălţa între ochişorii lui ca un turn de observaţie şi surtucul de piele, cîrpit şi răscîrpit, gros şi ţeapăn ca scîndura, îl făceau să pară mult mai bătrîn decît era în realitate.

De altfel, cred că e locul să stărui asupra cuvîntului old, care înseamnă bătrîn sau vechi. Şi în alte limbi cuvîntul acesta e utilizat nu mimai pentru a releva vîrsta, ci şi ca o expresie de alint. Un "vechi prieten" nu