Sprijinul acordat de aproape toate partidele socialiste din Europa guvernelor din ţările lor la izbucnirea războiului a reprezentat fără îndoială o încălcare a angajamentului solemn pe care şi-l asumaseră, de a nu contribui la declanşarea unui conflict a cărui povară ar fi căzut în primul rând pe umerii celor mulţi. Această trădare a provocat o criză în interiorul mişcării socialiste internaţionale, opunând majoritatea, care se pronunţase în favoarea războiului, unei minorităţi cu puternică reprezentare rusă, care cerea încetarea imediată a ostilităţilor. Lenin se situase în fruntea aripii radicale a acestei minorităţi, cerând în loc de o încheiere imediată a păcii transformarea luptei dintre naţiuni într-o luptă între clase.

Propaganda antirusească a lui Lenin, ca şi dorinţa lui, exprimată deschis, ca Rusia să fie înfrântă au atras atenţia guvernului german. Unul dintre specialiştii în probleme ruseşti ai acestuia era Alexander Helphand-Parvus, radical rus expatriat, care în 1905 formulase teoria „revoluţiei permanente” (Capitolul II). Deziluzionat de eşecul Revoluţiei din 1905, Parvus ajunsese la concluzia că numai armata germană putea elibera Rusia de ţarism. Emigrat în Germania, a intrat în legătură cu Ministerul de externe de la Berlin. După izbucnirea războiului, Parvus a susţinut că interesele revoluţionarilor ruşi coincideau cu cele ale guvernului german, în măsura în care primii nu-şi puteau atinge obiectivul – răsturnarea regimului ţarist – decât dacă armata germană i-ar fi zdrobit pe ruşi. Cu aprobarea autorităţilor, Parvus l-a contactat pe Lenin la Zürich în mai 1915, dar la acea vreme Lenin i-a respins planurile. A acceptat totuşi ca în schimbul unui sprijin financiar să furnizeze unui alt agent german, un naţionalist estonian, rapoartele despre situaţia internă din Rusia pe care colegii lui de partid i le trimiteau în exil. Aceste activităţi, ca şi legăturile lui cu guvernul austriac, erau dovezi de înaltă trădare şi Lenin avea să păstreze până la moarte o tăcere absolută în legătură cu ele. Totul a ieşit la iveală abia după ce Germania şi Austria şi-au deschis arhivele.

În 1915 şi 1916, Lenin a luat parte în Elveţia la două conferinţe ale socialiştilor pacifişti. Cu ambele ocazii, el şi colegii lui bolşevici s-au aflat în minoritate, opunându-se apelurilor de încetare imediată a focului şi cerând cu insistenţă ca războiul „imperialist” să fie transformat într-un război civil. Majoritatea delegaţilor a considerat acest slogan nerealist şi chiar primejdios: după cum sublinia unul dintre ei, semnatarii unei asemenea platforme ar fi riscat pedeapsa cu moartea, în timp ce Lenin rămânea în siguranţă, în Elveţia neutră. Deşi respinsă, moţiunea lui Lenin avea să constituie baza programatică a Internaţionalei a Treia, Internaţionala Comunistă, întemeiată în 1919 în Rusia Sovietică.

Anii de război au reprezentat pentru Lenin şi Krupskaia o epocă de grele încercări, de sărăcie şi izolare faţă de Rusia. Trăiau în cartiere sărace, luau masa în compania prostituatelor şi a criminalilor, abandonaţi de mulţi dintre adepţii lor de odinioară, care vedeau acum în Lenin un fanatic periculos. Singura rază de lumină pentru Lenin în această perioadă sumbră a fost legătura sa sentimentală cu Inessa Armand, fiică a unor artişti de music-hall şi soţia unui bogătaş rus. Ea îl întâlnise pe Lenin în 1910, la Paris, şi îi devenise amantă cu îngăduinţa Nadejdei Krupskaia. Inessa pare să fi fost singura fiinţă umană cu care Lenin a avut o relaţie de adevărată intimitate.

În ciuda discursurilor lui despre războiul civil, Lenin nu credea în iminenţa unei revoluţii. Vorbind la o întrunire a tineretului socialist, organizată la Zürich în 9/22 ianuarie 1917, el prevedea că, deşi Europa nu putea evita o răsturnare socială, „noi, bătrânii, nu vom trăi [să vedem] bătălia finală a revoluţiei care se profilează la orizont”. Şapte săptămâni mai târziu, regimul ţarist se prăbuşea.

Deşi se obişnuieşte să se vorbească despre două revoluţii ruse în 1917 – cea din februarie şi cea din octombrie – numai prima îşi merită numele. În februarie 1917, Rusia a trăit o veritabilă revoluţie, fiindcă tulburările care au dus la prăbuşirea regimului ţarist, deşi nu fuseseră imprevizibile sau neprovocate, izbucniseră în mod spontan, iar Guvernul Provizoriu care a preluat puterea s-a bucurat de o recunoaştere imediată la scară naţională. Nimic din toate acestea în octombrie 1917. Răsturnarea Guvernului Provizoriu nu a fost urmarea unor evenimente spontane, ci rezultatul unei conspiraţii pregătite cu grijă şi aduse la îndeplinire pas cu pas. Conspiratorilor le-au fost necesari trei ani de război civil pentru a supune majoritatea populaţiei. În octombrie a avut loc o lovitură de stat clasică, prin confiscarea autorităţii de către un mic grup, cu o participare de faţadă a maselor – ca pentru a respecta la modul declarativ idealul democratic profesat în epocă – dar fără o implicare reală a acestora.

Lovitura de stat bolşevică a evoluat în două faze. În prima dintre ele, desfăşurată sub conducerea directă a lui Lenin, strategia folosită urmărea repetarea evenimentelor din februarie şi răsturnarea guvernului prin demonstraţii de stradă. Această strategie a dat greş. Troţki, care a preluat conducerea mişcării în septembrie, când Lenin a fost obligat să se ascundă în Finlanda, a renunţat la orchestrarea unor agitaţii de masă. Pregătirile în vederea loviturii de stat au fost mascate prin convocarea, ilegală, a unui al doilea Congres al Sovietelor, iar trupe de şoc special constituite au primit din partea lui Troţki sarcina de a ocupa punctele vitale ale guvernului. În teorie, preluarea puterii s-a făcut cu titlu provizoriu şi în numele sovietelor, în realitate însă ea era permanentă şi realizată în beneficiul bolşevicilor.

Izbucnirea Revoluţiei din Februarie l-a găsit pe Lenin la Zürich; a aflat despre evenimente cu o întârziere de aproape o săptămână, dintr-un ziar elveţian. A hotărât să se întoarcă imediat în Rusia. Pe ce cale însă? Dată fiind poziţia lui pronunţat progermană şi antirusească, Aliaţii aveau în mod sigur să-i interzică tranzitul. Cealaltă alternativă era să călătorească prin Germania spre Suedia neutră şi de acolo, prin Finlanda, să ajungă la Petrograd. Era însă o variantă care îl expunea riscului de a se vedea acuzat de înţelegere cu inamicul, într-o perioadă în care sentimentele antigermane