Blocat la Zürich, unde – după expresia lui Troţki – se agita furios ca un animal în cuşcă, Lenin era îngrijorat de perspectiva ca bolşevicii să adopte o tactică greşită. Se temea, nu fără motiv, aşa cum aveau să demonstreze evenimentele, că adepţii lui intenţionau să urmeze linia menşevicilor, de sprijinire a Guvernului Provizoriu, în loc să acţioneze pentru înlăturarea imediată a acestuia. La 6/19 martie telegrafia bolşevicilor petrogrădeni:

Tactica noastră: circumspecţie absolută, niciun sprijin noului guvern. Kerenski trebuie suspectat în primul rând. Înarmarea proletariatului constituie singura garanţie. Alegeri neîntârziate pentru Duma [Municipală] din Petrograd. Niciun fel de apropiere faţă de celelalte partide.

În momentul în care Lenin transmitea colegilor săi aceste instrucţiuni, Guvernul Provizoriu exercita puterea de numai o săptămână şi abia dacă avusese timp să-şi dezvăluie fizionomia. În orice caz, îşi demonstrase supunerea faţă de Sovietul socialist. Prin urmare, insistenţa lui Lenin ca guvernul să fie tratat cu „o circumspecţie absolută” şi să nu i se acorde niciun sprijin trebuie interpretată nu ca o respingere a actelor lui, ci ca o dovadă că era considerat un rival politic. Directiva lui Lenin de „înarmare a proletariatului” indică intenţia de răsturnare a guvernului printr-o insurecţie armată. Iar refuzul de a coopera cu celelalte partide arată că lovitura de stat urma să fie exclusiv o operaţiune a Partidului Bolşevic.

Partidul, decimat de poliţia ţaristă, nu avea resursele necesare pentru a înfăptui un program atât de ambiţios. Se bucura de un sprijin aproape nul printre soldaţii răzvrătiţi, iar numărul aderenţilor lui în rândul muncitorilor din Petrograd era mai mic decât acela al menşevicilor sau al socialist-revoluţionarilor. Dar bolşevicii erau buni organizatori. La 2 martie, Comitetul de Partid din Petrograd, abia eliberat din închisoare, şi-a reluat operaţiunile şi, trei zile mai târziu, a reînceput să publice Pravda, care fusese interzisă după declanşarea războiului. Bolşevicii şi-au însuşit, ca sediu pentru partid, luxoasa vilă a balerinei M. F. Kşesinskaia, despre care se spunea că în tinereţe fusese amanta ţareviciului, viitorul Nicolae al II-lea.

Bolşevicii petrogrădeni erau dispuşi să coopereze cu menşevicii pentru a sprijini Guvernul Provizoriu „burghez”, fără însă a face parte din el. Aceasta era şi opţiunea unor bolşevici de frunte, Lev Kamenev şi Iosif Stalin, reîntorşi din Siberia în urma amnistiei declarate de guvern. Strategia bolşevică, aşa cum a enunţat-o Stalin la Conferinţa Bolşevicilor din întreaga Rusie, ţinută la Petrograd între 28 martie şi 4 aprilie, era similară cu cea a menşevicilor: control asupra Guvernului Provizoriu şi colaborare cu celelalte „forţe progresiste” în combaterea „contrarevoluţiei”. Comportamentul „nebolşevic” al bolşevicilor în acel moment şi întoarcerea cu o sută optzeci de grade produsă în atitudinea lor după sosirea lui Lenin demonstrează că acţiunea partidului nu se baza pe principii precise, pe care membrii lui le puteau asimila şi pune în practică, ci pe voinţa conducătorului. Ceea ce îi unea deci pe bolşevici era nu credinţa în anumite principii, ci credinţa în anumite persoane.

Germanii aveau propriile lor planuri în legătură cu radicalii ruşi. În toamna lui 1916, Kaiser-ul Wilhelm făcea următoarele reflecţii:

Din punct de vedere strict militar, este important să izolăm pe unul sau altul dintre beligeranţii aliaţi, printr-o pace separată, pentru a putea astfel să ne aruncăm cu toate forţele împotriva celorlalţi… În consecinţă, efortul nostru de război trebuie organizat ţinând cont de măsura în care tulburările din Rusia pot influenţa încheierea unei păci cu noi.

Se punea deci problema exploatării poziţiei progermane şi antirăzboinice a stângii radicale, al cărei lider necontestat era Lenin.

Cel care insista cel mai mult pentru a se miza pe „cartea Lenin” era Parvus. În 1917 el se afla în Danemarca, ţară neutră, unde desfăşura acţiuni de spionaj sub acoperirea companiei de importuri al cărei proprietar era. Reprezentantul lui de afaceri la Stockholm era polonezul Jacob Fürstenberg-Ganetski, colaborator de încredere al lui Lenin. Familiarizat îndeaproape cu aspectele politicii ruse, Parvus, care era un strateg politic de talie comparabilă cu a liderului bolşevic, l-a asigurat pe ambasadorul german în Danemarca că, odată ce ar fi avut cale liberă, stânga antirăzboinică avea să provoace o asemenea discordie în Rusia, încât în două-trei luni ţara ar fi ieşit din război. El a atras în mod deosebit atenţia asupra lui Lenin, pe care îl descria ca fiind „un nebun mult mai periculos” decât Kerenski. Cu o extraordinară capacitate de previziune, el a afirmat că, odată reîntors în Rusia, Lenin avea să răstoarne Guvernul Provizoriu, să preia conducerea şi să încheie o pace separată. Parvus înţelesese dorinţa de putere a lui Lenin şi era convins că acesta ar fi fost gata să încheie un târg pentru a i se permite să traverseze Germania în drum spre Suedia şi Rusia. La sugestia lui Parvus, ambasadorul german a telegrafiat la Berlin:

Trebuie să încercăm cu orice preţ să provocăm în Rusia cel mai mare haos cu putinţă… Trebuie să facem tot ce ne stă în puteri… pentru a adânci neînţelegerile dintre partidele moderate şi cele extremiste, fiindcă avem tot interesul ca acestea din urmă să învingă, revoluţia urmând să devină atunci inevitabilă şi să îmbrace forme care vor zdruncina cu siguranţă stabilitatea statului rus.

Convins de aceste argumente, guvernul de la Berlin a autorizat ambasada sa din Elveţia să iniţieze negocieri cu exilaţii ruşi în legătură cu tranzitarea Germaniei. Lenin, care a negociat în numele lor, a făcut tot posibilul să se asigure că nu aveau să fie acuzaţi de colaborare cu inamicul. Ruşii urmau să fie schimbaţi cu un număr de civili germani reţinuţi în Rusia; trenul lor urma să aibă un statut extrateritorial şi să fie scutit de controlul paşapoartelor. Obiectivele lui Lenin coincideau întâmplător cu cele ale germanilor şi, ca întotdeauna, liderul bolşevic acţiona şi acum după principiul că trebuie să cooperezi cu cei cu care împărtăşeşti anumite interese de moment împotriva unui duşman comun. Cât despre germani, ei nu făceau decât să aplice o strategie mai generală. După cum scria istoricul Richard M. Watt:

Pentru fiecare din inamicii lor – Franţa, Marea Britanie, Italia