şi Rusia –, germanii puseseră de multă vreme la punct planuri menite să sprijine o trădare din interior. În linii mari, desfăşurarea lor urma să fie similară: mai întâi, crearea de discordie prin intermediul partidelor de extremă stângă; apoi, apeluri pacifiste ale unor defetişti, inspiraţi sau pur şi simplu cumpăraţi de Germania; în fine, încheierea unei înţelegeri cu o personalitate politică de frunte, care urma să preia conducerea guvernului pe fondul declinului de autoritate şi să ceară pace.

 

În Marea Britanie, germanii s-au folosit de un irlandez, Sir Roger Casement, în Franţa de Joseph Caillaux, iar în Rusia de Lenin. Casement a fost spânzurat, Caillaux a sfârşit în închisoare; singur Lenin a avut succes.

La 27 martie/9 aprilie, orele 3:20 după-amiaza, un tren în care se aflau treizeci şi doi de emigranţi ruşi a părăsit gara din Zürich, îndreptându-se spre graniţa cu Germania. Printre pasageri se numărau Lenin, Krupskaia, Grigori Zinoviev cu soţia şi copilul lui, Inessa Armand. La trecerea pe teritoriul german, trenul a avut prioritate maximă. Contrar legendei, el nu era sigilat, însă niciun german nu a pătruns în vagonul respectiv, respectându-se înţelegerea încheiată. La 30 martie/12 aprilie, ruşii au ajuns pe malul Mării Baltice, unde s-au îmbarcat la bordul unui vapor cu aburi, cu destinaţia Suedia.

La Stockholm erau aşteptaţi de Parvus. Acesta a cerut să-l întâlnească pe Lenin, însă Lenin a refuzat, trimiţându-l în locul lui pe un colaborator apropiat, Karl Radek, care, fiind cetăţean austriac, nu putea fi acuzat de înţelegere cu inamicul. Conţinutul discuţiilor dintre Radek şi Parvus nu s-a păstrat, dar practic este aproape sigur că cei doi au stabilit condiţiile sprijinului financiar acordat de Germania bolşevicilor. După încheierea negocierilor, Parvus a plecat imediat la Berlin, pentru a se întâlni cu ministrul de externe german.

Lenin şi însoţitorii lui au ajuns la Petrograd în seara zilei de 3 aprilie, la orele 23:10. Sosirea lor a coincis cu încheierea Conferinţei Bolşevicilor din întreaga Rusie, iar adepţii lui Lenin i-au rezervat o primire de care nicio altă personalitate politică a Rusiei post-ţariste nu se bucurase până atunci. Când trenul a intrat în gara Finlandia, o orchestră a început să cânte Marseieza; în faţa gării aştepta un automobil blindat, iluminat de un proiector. Lenin s-a urcat pe maşină, de unde a adresat celor de faţă un scurt mesaj, după care, urmată de o mulţime de oameni, maşina s-a pus în mişcare spre vila balerinei Kşesinskaia. Aici, Lenin a ţinut un discurs al cărui militantism i-a uimit pe cei prezenţi. Ideea conducătoare a discursului era că trecerea de la etapa „burgheză” a revoluţiei la cea socialistă era o problemă de săptămâni, nu de ani. Suhanov, un menşevic care se afla în acele momente în public, scria:

 

Nu pot uita acel discurs, care, asemenea unui fulger, m-a zguduit şi stupefiat nu doar pe mine, eretic rătăcit în mijlocul unui delir, dar chiar şi pe adevăraţii credincioşi. Vă asigur că nimeni nu se aştepta la aşa ceva. Părea că toate forţele elementare îşi părăsiseră sălaşurile şi că duhul nimicirii universale, care nu cunoştea piedici sau îndoieli, nici calcule şi slăbiciuni omeneşti, plutea în cercuri deasupra capetelor discipolilor, încremeniţi în holul vilei ca sub puterea unei vrăji.

 

Ceva mai târziu, Lenin le-a citit simpatizanţilor lui documentul cunoscut sub numele de „Tezele din Aprilie”. Majoritatea celor prezenţi au fost izbiţi de conţinutul documentului, care părea opera unui om rupt de realitate, dacă nu de-a dreptul a unui nebun. Lenin propunea: ieşirea din război; trecerea neîntârziată la etapa următoare a revoluţiei; încetarea oricărui sprijin pentru Guvernul Provizoriu; trecerea întregii puteri în mâinile sovietelor; dizolvarea armatei şi înlocuirea ei cu miliţii populare; confiscarea marilor proprietăţi funciare şi naţionalizarea pământului; integrarea instituţiilor financiare ale Rusiei într-o singură Bancă Naţională, aflată sub directa supraveghere a sovietelor; controlul sovietelor asupra producţiei şi distribuţiei; crearea unei noi Internaţionale.

Comitetul de redacţie al Pravdei a refuzat iniţial să publice „Tezele” lui Lenin. Obligat să o facă, a însoţit textul acestuia de un editorial în care ziarul se disocia de opiniile autorului.

Oricare va fi fost părerea bolşevicilor despre declaraţiile liderului lor, germanii erau încântaţi. La 4/17 aprilie, agentul lor la Stockholm telegrafia la Berlin: „Intrarea lui Lenin în Rusia un succes. Acţionează aşa cum dorim.”

 

Lenin era un om căruia cu greu îi puteai desluşi intenţiile: cum politica însemna pentru el război, nu îşi dezvăluia planurile mai mult decât ar face-o un general în ajunul bătăliei. Nu făcea, e adevărat, niciun secret din obiectivul strategic general pe care şi-l fixase; tactica lui însă rămânea necunoscută. Benito Mussolini, un expert în arta loviturii de stat, mărturisea cândva unui prieten: „Statul trebuie apărat nu atât de programul revoluţiei, cât de tacticile ei”.

Ca toţi marii cuceritori, Lenin se pricepea foarte bine să găsească punctele slabe ale duşmanului. Era conştient de faptul că reprezentanţii intelighenţiei liberale şi socialiste nu erau – ca să folosim o expresie a lui Clemenceau – decât nişte „tigri vegetarieni”, oameni care, în ciuda atitudinii lor revoluţionare, se temeau în egală măsură de violenţă şi de responsabilităţi. Ştia că Rusia e stăpânită de nemulţumiri şi aspiraţii nesatisfăcute, care – stimulate şi bine direcţionate – îi puteau aduce puterea. Pentru a atinge acest obiectiv, bolşevicii trebuiau să se distanţeze de acţiunile guvernului şi ale celorlalte partide, prezentându-se drept unica alternativă la starea de lucruri existentă.

Lenin studiase cu atenţie cartea lui Clausewitz, Despre război, aplicându-i ideile în activitatea sa politică. Ca şi în război, obiectivul trebuia să fie nu doar înfrângerea inamicului, ci şi nimicirea lui, ceea ce presupunea: (1) a-l lipsi de forţe armate, şi (2) a-i distruge instituţiile. Dar dacă acesta refuza să se supună, trebuia mers până la anihilarea lui fizică.

Principiul după care se ghida Lenin pornea de la afirmaţia făcută – oarecum în treacăt – de Marx, în urma căderii Comunei din Paris, în 1871. Analizând eşecul acesteia, Marx ajungea la concluzia că, încercând să cucerească – în loc să lichideze – structurile politice, sociale şi militare existente, comunarzii comiseseră o eroare fundamentală. Revoluţiile viitoare trebuiau deci „nu să transfere aparatul birocratico-militar din mâinile unora