în mâinile celorlalţi, ci să-l zdrobească pur şi simplu”. Aceste cuvinte s-au imprimat adânc în mintea lui Lenin, arătându-i cum să prevină reacţiile contrarevoluţionare care provocaseră eşecul precedentei revoluţii. Ele explică de asemeni distrugerea pe care Lenin şi succesorul lui, Stalin, au semănat-o în Rusia după preluarea puterii.

Experienţa Revoluţiei din Februarie pare să-l fi convins pe Lenin că Guvernul Provizoriu putea fi răsturnat prin acţiuni de stradă, aşa cum se întâmplase cu regimul ţarist. De astă dată însă, demonstraţiile trebuiau dirijate cu grijă de Partidul Bolşevic. Lenin a împrumutat în acţiunile lui revoluţionare tactica militară a hărţuirii (tiraillerie), folosită de armatele lui Napoleon pentru a identifica punctele slabe ale inamicului, înaintea loviturii decisive date de garda imperială. În afară de Clausewitz, Lenin studiase şi cartea sociologului francez Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, operă de pionerat în analiza comportamentului uman în cadrul mulţimii şi a modalităţilor de a-l manipula. (Mussolini şi Hitler s-au folosit şi ei de observaţiile lui Le Bon.)

În cele trei luni care au urmat întoarcerii lui în Rusia, Lenin s-a lansat cu imprudenţă în mai multe încercări de a răsturna Guvernul Provizoriu, folosindu-se de forţa străzii. A eşuat de fiecare dată, iar ultima încercare, în iulie 1917, a fost pe punctul să se soldeze cu distrugerea Partidului Bolşevic. Hărţuielile nu au fost însă cu totul inutile, demonstrând lipsa de fermitate a guvernului, aspect pe care Troţki avea să-l exploateze ulterior cu succes. Ele au contribuit în plus la consolidarea mişcării bolşevice.{16}

Prima tentativă, oarecum timidă, a bolşevicilor de a lua puterea a avut loc în aprilie, la mai puţin de trei săptămâni după întoarcerea lui Lenin. Pretextul l-a constituit neînţelegerea dintre guvern şi Soviet în privinţa obiectivelor războiului. Sovietul voia continuarea războiului până la victorie, dar şi încheierea lui cu o pace fără „anexiuni şi despăgubiri”. Ministrul de externe, Miliukov, avea o opinie diferită, dorind ca Rusia să revendice Bosforul şi Dardanelele, împreună cu Constantinopolul, promise de Aliaţi în 1915 de teama ieşirii ruşilor din război. Semnalele contradictorii trimise de guvern în această privinţă au condus la ieşirea în stradă a unor unităţi militare, care au declanşat demonstraţii sub conducerea unor ofiţeri tineri cu vederi radicale. Bolşevicii li s-au alăturat, lansând lozinci în care cereau demisia guvernului şi înlocuirea lui cu Sovietul. Generalul Lavr Kornilov, comandant al Districtului Militar Petrograd, a cerut aprobarea cabinetului pentru a pune capăt tulburărilor prin forţă, dar propunerea i-a fost respinsă şi ordinea a fost restabilită prin înţelegere cu Ispolkom-ul. Dezgustat de lipsa de fermitate a guvernului, Kornilov a cerut să fie eliberat din funcţie şi trimis pe front. Ne vom mai întâlni cu el.

Lecţia evenimentelor din aprilie l-a condus pe Lenin la concluzia că bolşevicii „nu fuseseră îndeajuns de revoluţionari” în acţiunile lor.

Agitaţiile din aprilie au grăbit declanşarea primei crize guvernamentale. În apelul pe care l-a dat publicităţii la sfârşitul lunii (vezi mai sus, p. 99), guvernul recunoştea că nu mai putea administra singur treburile ţării şi făcea apel la intelighenţia socialistă să i se alăture. Ispolkom-ul, credincios principiului pe care şi-l fixase, de a controla noua autoritate din afară, a respins iniţial cererile cabinetului, dar la începutul lui mai şi-a reconsiderat poziţia, acceptând. După demisia lui Miliukov şi a lui Guşkov, şase reprezentanţi socialişti ai Sovietului au devenit miniştri în ceea ce avea să fie cunoscut ca „Guvernul de Coaliţie”. Lvov şi-a păstrat postul de prim-ministru, iar Kerenski a preluat conducerea Ministerului de război.

Înţelegerile din mai au atenuat efectele pernicioase ale dualităţii puterii, dar au creat o nouă problemă. Acceptând să intre în guvernul „burghez” şi devenind astfel o componentă a establishmentului, socialiştii trebuiau să îşi asume în mod inevitabil partea lor de răspundere ori de câte ori lucrurile mergeau prost. Acest lucru le-a permis bolşevicilor, care refuzaseră să intre în coaliţie, să se prezinte drept unica alternativă la autoritatea „burgheză” existentă şi adevăraţii gardieni ai revoluţiei. Şi, dat fiind că sub administraţia incompetentă a intelectualilor liberali şi socialişti situaţia nu putea decât să se înrăutăţească, Partidul Bolşevic se plasa în poziţia de unic partid capabil să salveze Rusia.

În lunile mai-iunie 1917, bolşevicii au continuat să rămână abia a treia forţă între partidele socialiste: la Primul Congres al Sovietelor din întreaga Rusie, desfăşurat la începutul lui iunie, nu deţineau decât 105 locuri, faţă de cele 285 ale socialist-revoluţionarilor şi 248 ale menşevicilor. La Primul Congres al Ţărănimii, dominat de socialist-revoluţionari, bolşevicii nu au avut decât douăzeci de delegaţi. Timpul se scurgea însă în favoarea lor.

Bolşevicii aveau un număr de avantaje în raport cu rivalii lor. Pe lângă statutul lor de unică alternativă la „status quo” şi organizaţia lor paramilitară, la fel de singulară, merită menţionate încă două atuuri.

Spre deosebire de menşevici şi socialist-revoluţionari, care nu duceau lipsă de lozinci revoluţionare, dar dădeau înapoi când trebuiau să le aplice, bolşevicii îşi respectau programul la modul literal. Puteau de aceea să îi înfăţişeze pe rivalii lor socialişti ca pe nişte ipocriţi şi să se prezinte drept adevărata conştiinţă a Revoluţiei. În plus, din nou în contrast cu socialiştii, bolşevicii gândeau în termeni globali, fără să le pese prea mult de ceea ce se întâmpla cu Rusia – care reprezenta pentru ei doar o rampă de lansare a revoluţiei mondiale. Îşi puteau deci permite să acţioneze cu o totală lipsă de răspundere, promiţând fiecărei categorii ceea ce dorea şi încurajând tendinţele cele mai distructive, lucru pe care nici menşevicii, nici socialist-revoluţionarii – ca să nu mai vorbim de liberali sau conservatori – nu erau pregătiţi să îl facă. Ulterior, odată ajunşi la putere, bolşevicii aveau să-şi uite rapid toate promisiunile, reconstruind statul într-o formă extrem de centralizată. Până atunci însă, indiferenţa lor faţă de soarta Rusiei avea să reprezinte un atu imens, poate chiar hotărâtor.

Destrămarea rapidă a unităţii Rusiei a oferit Partidului Bolşevic şansa de a slăbi influenţa menşevicilor în sânul mişcării sindicale. Pe măsură ce sistemele de transport şi comunicaţii se dezintegrau şi regiunile, lipsite acum de sprijinul guvernului central, erau nevoite să îşi rezolve singure problemele, reţeaua naţională de sindicate dispărea. Lucrătorii din fabrici părăseau sindicatele din