structura orizontală, organizată după criterii de ramură, şi se integrau în sindicate organizate pe verticală, în cadrul fiecărei întreprinderi. Această evoluţie a stimulat dezvoltarea sindicalismului, formă de anarhism care cerea desfiinţarea statului şi trecerea economiei naţionale sub controlul muncitorilor. Una dintre manifestările acestei tendinţe a fost apariţia comitetelor de fabrică (Fabzavkom), care reuneau lucrătorii cu meserii diferite din aceeaşi fabrică. Iniţial, Fabzavkom-urile adoptaseră o atitudine moderată, contribuind la creşterea producţiei, dar ele s-au radicalizat curând, înlăturând proprietarii şi directorii şi preluând conducerea fabricilor. Marxiştii dispreţuiau sindicalismul, fiindcă intenţia lor era de a încredinţa conducerea economiei statului socialist, nu muncitorilor. Şi totuşi, aşa cum procedase şi cu alte ocazii, Lenin s-a identificat cu cauza sindicalismului, alăturându-se vocilor care cereau trecerea industriei sub „control muncitoresc”. A câştigat astfel de partea Partidului Bolşevic o mare parte a proletariatului industrial: la Prima Conferinţă a Comitetelor de Fabrică din Petrograd, desfăşurată la sfârşitul lui mai, bolşevicii controlau cel puţin două treimi din numărul delegaţilor.{17}

Ulterior, în 1920, tendinţa sindicalistă din sânul Partidului Comunist avea să-i dea multă bătaie de cap lui Lenin, care a recurs la epurări pentru a o elimina. În 1917 el sprijinea însă din toată inima sindicalismul.

Dat fiind că în viziunea lui preluarea puterii avea să fie, în faza sa decisivă, un act violent, Lenin a organizat o armată privată, Gărzile Roşii, pe care a refuzat să o subordoneze Sovietului. A desfăşurat de asemeni o intensă propagandă în rândul soldaţilor, atât în garnizoanele din oraşe, cât şi pe front, pentru a lipsi guvernul de sprijinul armatei în perspectiva plănuitei lovituri de stat. Propaganda antirăzboinică era dusă pe un ton moderat, fiindcă soldaţii îi urau pe germani şi Lenin era deja suspectat de a fi agentul lor. Ziarele bolşevice, distribuite în mare număr printre militari, erau purtătoarele unui mesaj subtil, mai degrabă propagandistic decât agitatoric: soldaţii nu trebuiau să lase armele, ci să se gândească numai cine dorea războiul şi în ce scop? (Răspunsul era: „burghezia”.){18} Era un apel voalat în favoarea războiului civil. Soldaţii erau îndemnaţi să nu permită cu niciun preţ să fie folosiţi împotriva muncitorilor (se subînţelegea: împotriva Partidului Bolşevic).

Acest gen de propagandă, răspândit prin ziare cu tiraje de sute de mii de exemplare, cele mai multe distribuite gratuit, necesita anumite sume de bani. Banii proveneau în special din Germania, care avea acelaşi interes ca şi bolşevicii ca Rusia să iasă din război. Despre activităţile subversive de acest gen rămân rareori dovezi scrise. Persoane de încredere de la Berlin trimiteau, prin intermediari siguri, bani unor agenţi bolşevici din Suedia neutră, fără ca vreun fel de cerere scrisă sau chitanţă să fi fost emisă. O sursă dintre cele mai autorizate, fostul ministru german de externe, Richard Kühlmann, arhitect al politicii germane pro-bolşevice din anii 1917–1918, afirmă că bolşevicii foloseau subvenţii germane pentru a-şi finanţa organizarea şi propaganda. La 3 decembrie 1917 (stil nou), într-un memorandum interior confidenţial, Kühlmann rezuma astfel contribuţia ţării sale la cauza bolşevică:

 

Destrămarea Antantei, urmată de crearea unor alianţe politice convenabile nouă reprezenta cel mai important obiectiv al diplomaţiei noastre în timpul războiului. Rusia părea a fi veriga cea mai slabă din lanţul inamic. Sarcina noastră era deci să slăbim şi, atunci când ar fi devenit posibil, să îndepărtăm această verigă. Iată scopul activităţilor subversive pe care le-am dirijat în spatele frontului – în primul rând, încurajarea tendinţelor separatiste şi sprijinirea bolşevicilor. Fără fondurile pe care le-au primit de la noi în permanenţă, pe diferite canale şi sub diverse acoperiri, bolşevicii nu şi-ar fi putut publica principalul lor jurnal, Pravda, nu ar fi putut desfăşura o propagandă energică şi nu şi-ar fi extins considerabil baza de sprijin, iniţial atât de limitată.

 

Un socialist german apropiat guvernului de la Weimar [de după război] estima că sumele destinate bolşevicilor au depăşit 50 de milioane de mărci germane-aur, echivalentul a 6-10 milioane de dolari, adică cel puţin nouă tone de aur. Cea mai mare parte au fost se pare transmise printr-un funcţionar al ambasadei germane de la Stockholm, un oarecare Kurt Riezler. Riezler i le plătea lui Fürstenberg-Ganetski, colaborator al lui Lenin şi angajatul lui Parvus, iar acesta le transfera unor firme-fantomă din Petrograd, printre care şi o companie farmaceutică deţinută de unul dintre membrii Comitetului Central bolşevic. Guvernul Provizoriu a aflat despre aceste tranzacţii de la spionajul francez, urmărindu-le pentru a se prevala eventual de ele mai târziu, dar fără a le pune pentru moment capăt.{19}

Deşi lipsit de experienţă în probleme militare, Kerenski şi-a îndeplinit atribuţiile de ministru de război cu o remarcabilă energie. El considera că supravieţuirea democraţiei în Rusia depindea de starea de spirit a armatei şi că cea mai bună soluţie pentru a ridica moralul acesteia ar fi fost o ofensivă încununată de succes. Kerenski spera să repete performanţa din 1792 a armatei franceze, care îi oprise şi respinsese pe invadatorii prusaci, câştigând astfel sprijinul întregii naţiuni pentru guvernul revoluţionar. Spera de asemenea ca o victorie răsunătoare a armatei ruse să-i permită să se debaraseze de bolşevici, care duceau o campanie neîntreruptă împotriva guvernului.

Ofensiva a fost stabilită pentru mijlocul lunii iunie. Contribuţia personală a lui Kerenski a constat în încurajarea trupelor cu discursuri patriotice; entuziasmul provocat de discursurile lui era enorm şi imediat, dar se topea îndată după plecarea oratorului. Generalii, puşi în situaţia de a comanda o armată din ce în ce mai indisciplinată, priveau cu un ochi sceptic toată această retorică şi îl porecliseră pe ministru „Convingătorul Suprem”. Dorinţa de luptă dispăruse însă. După opinia lui Kerenski însuşi, Revoluţia sădise în soldaţi convingerea că războiul nu mai avea niciun rost. „După trei ani de suferinţe amare”, spunea el, „milioanele de soldaţi sătui de război începuseră să se întrebe: «De ce să murim tocmai acum, când acasă ne aşteaptă o viaţă nouă, mai liberă?»” Atitudinea Sovietului, care pe de o parte îndemna la continuarea luptei, iar pe de alta condamna războiul „imperialist”, nu făcea decât să încurajeze aceste sentimente.

Bolşevicii au încercat să exploateze starea de spirit din armată, punând la