cele cinci aparate şi capse de detonare prinse de nişte simple ceasuri de bucătărie. Detonatoarele nu erau de acelaşi tip cu cele pe care Trash le montase pe camioanele cisternă, dar diferenţele nu contau. Nu mai rămânea loc de îndoială.

― Trashcan Man le-a pus, spuse Stan. L-a lovit amocul. Numai Isus Cristos ştie unde a mai pus capcane explozive prin jur.

― Verifică peste tot, îi spuse Lloyd. Inima îi bătea repede şi neregulat, de frică. Adrenalina îi fierbea în trup, iar ochii păreau să-i iasă din cap. Verifică totul! Îi aduni absolut pe toţi oamenii şi scotociţi baza aia afurisită de la un capăt la celălalt. M-ai înţeles, Stan?

― La ce bun?

― La ce bun? urlă Lloyd. Trebuie să-ţi fac un desen, tâmpitule? Ce-o să zică cel mare dacă toată baza...

― Toţi piloţii noştri sunt morţi, spuse Stan cu blândeţe. N-ai înţeles, Lloyd? Până şi Cliff, care nu era prea bun. Mai avem şase tipi care însă sunt incapabili să ţină manşa singuri şi nici măcar un instructor. Ce să mai facem cu aparatele alea, Lloyd?

Întrerupse legătura, lăsându-l pe Lloyd ca trăsnit.

 

În aceeaşi seară, Tom Cullen se trezi imediat după 9.30, însetat şi înţepenit. Luă o gură de apă din bidon, se strecură de sub cele două stânci şi se uită la cerul întunecat. Luna trona deasupra, misterioasă şi calmă. Era timpul să pornească. Dar trebuia să fie precaut, Doamne, da.

Pentru că acum se aflau pe urmele lui.

Avusese un vis. Nick îi vorbise, ceea ce era straniu, pentru că Nick nu putea să vorbească. Pentru că era surdomut. Trebuia să scrie totul, iar Tom habar n-avea să citească. Dar visele erau nişte lucruri mai ciudate, în care se putea întâmpla orice, aşa cum în visul lui Tom Nick îi vorbise.

Iată cum îi vorbise Nick: „Acum au aflat despre tine, Tom, dar nu din vina ta. Ai făcut totul cum se cuvine. A fost ghinion. Dar de acum trebuie să fii grijuliu. Trebuie să părăseşti drumul, Tom, dar să mergi tot spre răsărit.”

Tom înţelese că trebuia să ţină drumul spre est, dar nu ştia şi cum avea să se descurce în deşert ca să nu se rătăcească. Era posibil să meargă mereu în cerc.

― Ai să-ţi dai seama, îl asigură Nick. Mai întâi trebuie să cauţi Degetul Domnului, God’s Finger...

Acum Tom îşi aşeză bidonul la centură şi-şi potrivi rucsacul. Se întoarse pe jos la şosea, lăsând bicicleta la locul ei. Urcă povârnişul până la şosea şi scrută cu grijă în ambele sensuri. Trecu în fugă de banda mediană şi, după încă o privire, traversă benzile în direcţia vest a lui I-15.

Acum au aflat despre tine, Tom.

Îşi prinse piciorul în gardul de pe cealaltă parte şi se rostogoli până aproape la capătul povârnişului de lângă şosea. Rămase câteva secunde la pământ, cu inima zbătându-i-se în piept. Nu se auzea niciun sunet în afara vântului slab, şuierând peste suprafaţa accidentată a deşertului.

Se ridică şi începu să scruteze orizontul. Avea ochii ageri, iar aerul deşertului era limpede precum cristalul. Nu peste mult îl văzu, conturându-se pe cerul presărat cu stele ca un semn de exclamaţie. God’s Finger. Stând cu faţa spre răsărit, monolitul din stâncă se afla pe direcţia orei 10. Îşi făcu socoteala că poate ajunge acolo într-o oră sau două. Dar claritatea şi efectul de lupă al aerului înşelaseră călători mai experimentaţi decât Tom Cullen, care era din ce în ce mai uimit că stâlpul de piatră părea să rămână mereu la aceeaşi distanţă. Trecu miezul nopţii, apoi şi ora 2. Marele orologiu al stelelor de pe cer se rotise. Tom se întrebă dacă stânca ce semăna atât de mult cu un deget nu era cumva un miraj. Se frecă la ochi, dar piatra rămase la locul ei. În spatele ei, şoseaua dispăruse în depărtările întunecate.

Când privi din nou în direcţia Degetului, i se păru ceva mai aproape, iar pe la ora 4, când o voce interioară începu să-i sugereze că ar fi timpul să-şi caute un adăpost bun pentru ziua ce venea, nu mai încăpea nicio îndoială că se apropiase de reperul lui. Dar n-avea să ajungă acolo în noaptea aceea.

Şi dacă totuşi ajungea (presupunând că nu aveau să-l descopere la lumina zilei)? Ce urma după aceea?

Nu conta.

Nick avea să-i spună. Drăguţul şi bunul de Nick.

Tom de-abia aştepta să se întoarcă la Boulder şi să-l întâlnească, Doamne, da.

Descoperi un cotlon destul de confortabil la umbra unei creste stâncoase uriaşe şi adormi aproape instantaneu. În noaptea aceea străbătuse cam patruzeci de kilometri spre nord-est, apropiindu-se de Mormon Mountains.

În timpul după-amiezii, un şarpe cu clopoţei mare se strecură alături de el, fugind de căldura zilei. Se încolăci lângă Tom, dormi o vreme, apoi plecă mai departe.

 

Flagg îşi petrecu după-amiaza la marginea terasei de pe acoperiş, privind spre est. Soarele avea să apună peste patru ore, şi atunci băiatul ăla înapoiat pornea din nou la drum.

Vântul puternic şi stăruitor al deşertului îi ridică părul negru de pe fruntea încinsă. Oraşul se sfârşea brusc, lăsând loc deşertului. Câteva panouri de reclame la marginea nimicului şi basta. Deşertul nesfârşit, oferind atâtea ascunzători minunate. Nu puţini plecaseră în deşert spre a nu mai fi văzuţi niciodată.

― Nu şi de această dată, şopti el. Am să pun mâna pe el. Am să pun mâna pe el.

Nu reuşea să-şi explice de ce i se părea atât de important să-l găsească; nu reuşea cu niciun chip să judece raţional situaţia. Se simţea din ce în ce mai tentat să acţioneze pur şi simplu, să se mişte, să facă. Să distrugă.

Ieri seară, când Lloyd îl informase de explozia elicopterelor şi de moartea celor trei piloţi, a trebuit să recurgă la absolut toate resursele sale ca să nu intre într-o criză teribilă. Cel dintâi impuls fusese să ordone formarea de îndată a unei coloane blindate – tancuri, aruncătoare de flăcări, transportoare blindate şi toate celelalte. Ar fi ajuns la Boulder în cinci zile. Într-o săptămână şi jumătate ar fi încheiat toată porcăria.

Desigur.

Iar dacă în trecătorile munţilor cădea zăpada mai devreme, asta ar fi însemnat sfârşitul măreţei forţe, Wehrmacht, cum îi plăcea lui să o numească. Se aflau în 14