Eu sunt prea puțin familiarizat cu anatomia, în general, ca să apreciez dacă mașina o construia corect pe Lena sau nu. Dar curând mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Contururile inițiale ale trupului ei începură să se modifice. Umerii, care cu câteva minute în urmă mai erau încă rotunzi, căpătară un caracter colțuros și se lățiră… Ce se întâmpla?…

— Picioarele! Dublura îmi strânse cu putere antebrațul. Uită-te la picioare!

Am văzut jos două labe vânoase, cam de măsura 42, și, când mi-am dat seama despre ce era vorba, mă trecură sudorile: mașina epuizase informația despre Lena și o completa cu informația despre corpul meu! M-am întors spre dublura mea. Și fruntea lui lucea de transpirație.

— Trebuie oprită!

— Cum? Să întrerupem curentul?

— Nu se poate, asta ar distruge memoria mașinii. S-o răcim?

— Ca să frânăm procesul? Nu iese nimic, mașina are o mare rezervă de căldură…

În acest timp chipul desfigurat din rezervor căpăta contururi tot mai clare. În jurul trupului începu să prindă formă, fluturând ușor, o mantie transparentă — am recunoscut modelul unei rochițe simple în care Lena îmi plăcea mai mult ca oricând. Mașina, cu conștiinciozitatea unui idiot, trăgea rochia peste creația ei…

Trebuia să i se poruncească mașinii, să i se sugereze… Dar cum?

— Ai dreptate! Dublura se repezi la dulăpiorul cu geamuri, luă de acolo „coiful lui Monomah”, apăsă pe butonul său de „Emisie” și mi-l întinse mie. Puneți-l și urăște-o pe Lena! Gândește-te că vrei s-o distrugi… Haide!

În pripă am apucat coiful sclipitor, l-am sucit în mâini, apoi i l-am înapoiat.

— N-am să pot…

— Papă-lapte! Atunci ce e de făcut? În scurt timp ea o să deschidă ochii și…

El își înfundă bine coiful pe cap și începu să strige aiurea, agitându-și pumnii:

— Oprește-te mașină! Oprește-te imediat, auzi? Tu nu creezi o machetă, și nici un model experimental, ci un om! Oprește-te, idioato! Un model nereușit îl poți arunca, dar cu un om nu poți face același lucru, înțelegi? Oprește-te de bunăvoie!

— Oprește-te, mașină, auzi? Mă întorsesem spre microfoane. Când e vorba de oameni, nu se poate glumi! Oprește-te, că de nu, te vom distruge!

Mi-e silă să-mi reamintesc această scenă. Noi, care eram obișnuiți ca printr-o apăsare a butonului sau întoarcerea unei manivele să întrerupem sau să orientăm orice fel de procese, acum țipam, explicam… Și cui? Unei adunături de baloane, circuite electronice și furtunuri. Ptiu! Ne cuprinsese panica.

Încă mai urlam înfiorător când, deodată, furtunurile din preajma rezervorului începură să tremure datorită unor contracții energice, iar chipul hibrid care se materializase în rezervor se acoperi cu o albeață tulbure. Amuțirăm amândoi. După vreo trei minute lichidul tulbure se limpezi. În soluția aurie nu mai era nimic.

— Pfuu… Suflă dublura. Înainte parcă nu-mi dădeam seama că omul constă, în proporție de 70 la sută, din apă. Acum am înțeles-o mai bine…

Ne-am strecurat până la fereastră. Din cauza aerului înăbușitor și umed, tot corpul mi se acoperise cu o nădușeală lipicioasă. Mi-am descheiat cămașa și dublura făcu același lucru. Se lăsa seara. Cerul se limpezise. Geamurile clădirii institutului de peste drum reflectau apusul roșu, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, la fel de firesc ca în fiecare seară senină, ca și ieri, ca și cu o lună în urmă, cu un an… Când toate astea încă nu se întâmplaseră. Natura se prefăcea, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Aveam încă înaintea ochilor scheletul învăluit de țesuturi transparente.

— Toate aceste detalii anatomice, aceste grimase… Brrr! spuse dublura, așezându-se pe un scaun. Parcă mi-a pierit pofta s-o mai văd pe Lena.

Nu i-am răspuns nimic, pentru că îmi tălmăcise gândurile. Acum totul a trecut, dar atunci… Una e să știi că femeia iubită este un om din carne, oase și măruntaie, iar alta e să vezi cu ochii tăi toate aceste amănunte anatomice.

Am scos din birou jurnalul de laborator și am răsfoit ultimele însemnări. Erau meschine și lipsite de conținut. Când o experiență îți reușește, așa cum ai conceput-o, sau când îți vine în cap o idee strălucită, atunci însemni totul, amănunțit. Pe când așa, scrisesem doar atât:

„8 aprilie. Am decodificat cifrele, 860 de rânduri. Fără succes.

9 aprilie. Am decodificat selectiv cifrele de pe cinci role. N-am înțeles nimic. O adevărată schizofrenie!

10 aprilie. Am decodificat cu același rezultat. Am mai completat baloanele și buteliile nr. 1,3 și 5 cu câte 2 litri de glicerină; nr. 2 și 7 cu câte 200 ml soluție de tiouree; și în toate am adăugat câte 2–3 litri de apă distilată.

11 aprilie. „Striptease streptocidic cu freamăt de streptococi”. Cu asta-basta…”

Iar acum am să iau stiloul și am să notez:

„22 aprilie. Complexul m-a reprodus pe mine, V. V. Krivoșein. Krivoșein nr. 2 stă alături de mine și-și scarpină bărbia”. Anecdotă, nu altceva!

Și deodată m-a cuprins un val de mândrie diabolică. Doar făcusem o descoperire. Și încă ce descoperire! Ea include și sistemologie, și electronică, și bionică, și chimie, și biologie, tot ce dorești și încă ceva pe deasupra. Și această descoperire am făcut-o eu! Cum am făcut-o, cum am ajuns la ea, asta e o problemă secundară. Principalul e că am făcut-o eu, eu!!! Acum n-am decât să invit Comisia guvernamentală și să-i demonstrez apariția în rezervor a unei noi dubluri… îmi închipui ce mutre or să facă! Și de data asta cunoscuții o să spună precis: „Ai dat lovitura!!”, o să comenteze: „Ca să vezi, Krivoșein!” Și Voltamperov o să vină fuga să vadă… Simțeam o dorință irezistibilă să râd cu hohote și doar prezența interlocutorului m-a oprit.

— Ce cunoscuți, ce Voltamperov — mi-am auzit deodată glasul și nu mi-am dat seama de la început că vorbea dublura. Asta, dragul meu, înseamnă Premiul Nobel!

„Chiar așa! Premiul Nobel! Portrete în toate ziarele… Și Lena, care acum mă tratează puțin cam de sus — mă rog, ea e frumoasă, iar eu nu sunt! — o să înțeleagă