atunci… Și acest nume comun, banal „Krivoșein” (am căutat într-o zi în enciclopedie oameni celebri care poartă acest nume, dar n-am găsit. Krâvoșlikov există, Krivogonov la fel, dar nici un Krivoșein nu era încă inclus în ea. O să răsune ca un tunet: Krivoșein! Da, chiar el!”…

Apoi începui să nu mă prea simt în apele mele. Visurile ambițioase pieriseră. Într-adevăr, mă întrebam, dar ce se va întâmpla de acum încolo? Ce am să fac mai departe cu această descoperire?

Am închis jurnalul.

— Deci, ce zici? Vom fabrica indivizi ca noi? Vom organiza un dumping de Krivoșeini? De fapt, putem produce și alți indivizi, dacă programăm mașina… Dracu știe ce mai e și asta! Nu știu cum… dar toată treaba nu se prea brodește cu nimic.

— M-da. Și când te gândești că înainte totul fusese pașnic și liniștit… Dublura clătină din cap îngândurat.

Chiar așa e. Totul fusese pașnic și liniștit… „Ce vreme frumoasă, duduiță. În ce parte mergeți?” „În partea opusă!” Și eu merg într-acolo, dar cum vă cheamă?” „De ce vreți să știți?” și așa mai departe, până la Palatul căsătoriilor, Casa de nașteri, porția de bătaie pentru pisica ucisă cu praștia și nesuferita „Zoologie” arsă, după absolvirea a șapte clase. Cât de bine se spune în articolul președintelui Palatului căsătoriilor din Dneprovsk: „Familia este mijlocul de continuare a neamului și de creștere a populației statului”. Și deodată — trăiască știința! — apare o metodă concurentă: turnăm și amestecăm reactivi din catalogul de prețuri al Direcției comerciale chimice, introducem informația prin sistemul de traductori și obținem oameni. Și oameni gata formați, cu mușchi și calificare de ingineri, cu obiceiuri și experiență de viață… „Dar asta înseamnă că «atentăm» la ceea ce au oamenii mai omenesc: dragoste, paternitate, maternitate, copilărie! Începură să mă treacă fiori. Și e avantajos. Avantajos — iată noțiunea cea mai înspăimântătoare din veacul nostru rațional!”

Dublura ridică capul spre mine. În ochi i se citea neliniștea și dezorientarea.

Ascultă-mă, de ce să ne fie frică? Bine, am lucrat — mai bine zis, tu ai lucrat. Ei, ai făcut un complex pentru experimente și, cu sprijinul său, o descoperire. Metoda sintezei omului cu ajutorul informației furnizată de el — visul sacru al alchimiștilor. Asta lărgește reprezentările noastre despre om ca sistem de informații… Mă rog, foarte bine! Odinioară monarhii finanțau cu multă dărnicie astfel de lucrări… E adevărat, pe urmă îi decapitau pe cercetătorii nenorocoși, dar dacă te gândești bine, ei procedau corect. Nu ești în stare, nu te apuca. Dar nouă nu ni se va întâmpla nimic. Dimpotrivă. Și atunci de ce ne e teamă?

„Pentru că astăzi nu mai suntem în evul mediu, mi-am răspuns mie însumi. Și nici în veacul trecut. Și nici măcar la începutul secolului al XX-lea. Pe atunci descoperitorii aveau dreptul moral ca, după aceea, să-și desfacă brațele neputincios și să spună:

— N-am avut de unde să știm că o să iasă atât de prost… Pe când noi, fericiții lor urmași, nu avem un asemenea drept. Pentru că noi știm ce se poate întâmpla. Pentru că multe s-au petrecut de acum…

…Au existat atacurile cu gaze — pe baza științei, Maidanek și Ausschwitz — pe baza științei, Hiroshima și Nagasaki — tot pe baza științei. Planurile de război total — pe baza științei, cu utilizarea matematicii. Războaiele limitate — tot pe baza științei… De la ultimul război mondial s-au scurs zeci de ani. Dărâmăturile au fost demolate și în locul lor s-au înălțat clădiri noi, au putrezit și s-au amestecat cu pământul cincizeci de milioane de cadavre, s-au născut și au crescut noi sute de milioane de oameni — dar amintirea a ceea ce a fost nu s-a stins. Oamenilor le e teamă să țină minte, dar se tem și mai mult să uite. Pentru că toate astea n-au devenit trecut. A rămas conștiința faptului că oamenii pot face asemenea lucruri.

Descoperitorii și cercetătorii sunt doar niște specialiști în domeniul lor. Pentru a smulge de la natură noi cunoștințe, ei sunt nevoiți să cheltuiască atâta muncă și inventivitate, încât nu le mai rămân nici forțe, nici gânduri pentru raționamente în afara muncii lor. Nu se întreabă, dar ce va ieși din asta, pentru viață? Și atunci năvălesc cei „de specialitate” — oameni mici, meschini, pentru care orice descoperire sau invenție nu reprezintă decât un mijloc nou pentru a atinge scopuri vechi: putere, bogăție, influență, onoruri și plăceri ce se pot cumpăra. Dacă le oferi metoda noastră, ei vor vedea în ea doar un element „nou” avantajos! Să reproduci cântăreți, actori și muzicieni renumiți? Nu, nu avantajos! E mai profitabil să fabrici discuri și ilustrate. Să reproduci soldați? O, asta e mult mai avantajos decât să-i muștruluiești. Îi alegi pe cei mai instruiți și n-ai decât să-i copiezi în tiraje de milioane… Se pot reproduce alegătorii pentru a obține victoria asupra adversarului politic (dacă calculele vor demonstra că e mai avantajos decât să cheltuiești sute de milioane pentru o campanie electorală obișnuită), se pot reproduce femeile pentru casele de toleranță, înalții specialiști, însă cei supuși, ca să facă „noi descoperiri…”

— Dar asta e acolo… arătă dublura cu mâna într-o direcție nedefinită. La noi opinia publică n-are să permită una ca asta!

„Dar, oare, nu există și la noi oameni care ar fi gata să folosească orice — de la ideile comunismului până la emisiuni clandestine de radio, de la poziția lor socială până la citate din clasici — ca să obțină bunăstare, o anumită situație, apoi și mai multă bunăstare, tot mai multă, și mai multă, cu orice preț? Nu există, oare, oameni care caută să răstălmăcească cele mai mici atentate la privilegiile lor drept o catastrofă generală?”

— Există, dădu aprobator din cap dublura. Și totuși oamenii sunt buni, în fond, altfel lumea s-ar fi prefăcut de mult într-un mușuroi de căzături care se mănâncă unii pe alții și ar fi pierit chiar fără un război termonuclear… Dar… Dacă n-am ține seama de micile neplăceri provocate de natură: inundații, cutremure de pământ, gripă virotică, — oamenii sunt ei înșiși vinovați de toate