nenorocirile lor, chiar și cele mai îngrozitoare. Vinovați că s-au supus la ceea ce nu trebuie să se supună, că au fost de acord cu ceea ce ar fi trebuit să lupte, că au considerat că menirea lor e să stea deoparte. Vinovați că au ales munca pentru care se plătește mai mult și nu pe cea necesară tuturor oamenilor și lor înșile… Dacă majoritatea oamenilor de pe Pământ ar pune de acord faptele și preocupările cu interesele omenirii, noi n-am avea de ce să ne temem. Dar nu-i așa. Și de aceea, dacă în momentul de față s-ar găsi, fie și un singur ticălos influent și descurcăreț, descoperirea noastră s-ar transforma în ceva înspăimântător.

Aplicarea descoperirilor științifice nu înseamnă altceva decât tehnică. Odinioară tehnica servea în lupta omului cu natura. Acum ea poate fi ușor utilizată în lupta oamenilor împotriva altor oameni. Iar pe această cale tehnica nu soluționează nici un fel de probleme, ci doar le generează.

Să zicem că o să dăm publicității descoperirea noastră. O să fie și mai îngrozitor de trăit. Și o să ne bucurăm de o „glorie”… Fiecare om o să știe exact pe cine și pentru ce să-l blesteme.

— Ascultă-mă, dar poate că… într-adevăr, spuse dublura, ar fi mai bine să ne facem că n-am văzut nimic, că nu știm nimic. Oamenilor le ajung descoperirile groaznice realizate până acum. N-au decât să se descurce cu cele existente… Întrerupem curentul, închidem robinetele?…

„Și cu asta… totul e rezolvat. Reactivii utilizați îi trec la pierderi, iar în ceea ce privește munca depusă, serviciul, o să mă justific eu într-un fel. Și o să mă apuc de ceva mai simplu, mai nevinovat”…

— Iar eu am să plec la Vladivostok să montez utilaje în porturi, spuse dublura.

Am tăcut amândoi. Afară, dincolo de geam, deasupra copacilor negri, strălucea planeta Venus. Undeva, o pisică parcă plângea, cu o voce de copil. În liniștea parcului persista o notă înaltă ca un urlet: la biroul de construcții unde lucra Lena se desfășurau probele la banc ale unui nou motor cu reacție. „Viața merge înainte. Desigur, totul e în ordine. Anul 1941 nu trebuie să se mai repete… Mă gândeam la toate astea ca să amân luarea unei hotărâri. În subterane adânci explodează bombe cu hidrogen și cu plutoniu — savanți și ingineri bine plătiți trebuie să perfecționeze arma nucleară… Iar de pe rampe de lansare, bine camuflate, în toate colțurile planetei privesc spre cer rachete cu vârfuri ascuțite. Fiecare este ațintită asupra obiectivului ei. Electronica e prezentă și ea. Mașinile de calcul le supun fără încetare la diferite „teste „să afle dacă nu sunt pe undeva defecțiuni? De îndată ce expiră termenul de funcționare a blocului electronic — termen stabilit prin cercetări cu privire la siguranța sa — tehnicieni în uniforme îl demontează, îl scot din lăcașul lui și — rapid, coordonat, ca și cum dintr-o clipă într-alta ar urma să înceapă războiul în care trebuie să profiți de timp să învingi — introduc în orificiul gol un nou bloc. Treaba merge înainte”.

— Prostii! am spus eu. Omenirea nu este încă coaptă pentru multe: pentru energie nucleară, pentru zboruri cosmice. Și atunci? Descoperirea este o realitate obiectivă, n-o poți ține sub lacăt. Dacă nu noi, alții o să ajungă aici. Ideea inițială, de pornire a experienței, e simplă. Ești sigur că ei o să folosească mai bine descoperirea lor? Eu nu sunt… De aceea trebuie să ne gândim cum să facem ca această descoperire să nu devină o amenințare pentru om.

— E complicat… oftă dublura și se ridică în picioare. Vreau să mă uit ce se mai petrece în rezervor.

El se înapoie după o secundă. Era desfigurat.

Valea, acolo… Acolo e tata!

Radiștii au un semn sigur: dacă o construcție electronică complexă a început să funcționeze de îndată după asamblarea ei, să nu te aștepți la nimic bun. Dacă nu face vreo figură la probe, atunci îi va face de râs pe realizatori în fața comisiei de recepție; dacă va trece de comisie, în producția de serie, vor începe să iasă la iveală un defect după altul. Părțile slabe ies totdeauna la iveală.

Mașina își pusese în gând să se pună în echilibru informațional, de astă dată nu cu mine, care eram o sursă nemijlocită de informații, ci cu tot mediul informațional, despre care aflase de la mine, cu întreaga lume. De aceea începuse să apară Lena, de aceea apăruse tata.

Din același motiv s-au întâmplat și toate celelalte, care ne-au făcut să ne agităm, fără răgaz, eu și dublura mea, o săptămână întreagă. Această activitate a mașinii a fost o continuare a liniei logice inițiale de dezvoltare, dar din punct de vedere tehnic a fost o încercare cu mijloace nepotrivite. În locul unui „model mondial” în rezervor s-a produs o aiureală…

Nu pot să scriu despre felul în care începuse să ia naștere tata în rezervor. Mă apucă frica. Așa fusese el în ziua morții: un bătrân greoi, puhav, cu o față lată, bine rasă, cu păr rar și cărunt în jurul craniului. Mașina alesese cea din urmă amintire și, totodată, cea mai tristă despre el. Murise în prezența mea. Nu mai respira, iar eu tot mai încercam să-i încălzesc corpul ce se răcea treptat, frecându-l… După aceea am visat de câteva ori unul și același vis. Eu fricționez cât mă țin puterile trupul rece la pipăit al tatălui. Și trupul se încălzește, tata începe să respire, la început sacadat, ca înainte de moarte, pe urmă normal, obișnuit, deschide ochii, se scoală din pat. „Am bolit puțin, fiule, îmi spune cu o voce de parcă s-ar scuza. Dar acum totul e în regulă”. Visul acesta a fost ca o moarte inversă. Iar acum mașina îl crea ca să moară încă o dată în prezența noastră. Cu mintea noi înțelegeam că nu e tata, nici vorbă, ci un hibrid informațional care nu trebuie lăsat să prindă viață; pentru că nu se știe ce va ieși — un cadavru, o ființă nebună sau cine știe ce altceva. Dar nici