Apoi m-am apropiat de panou și am tras întrerupătorul cu pârghie. Pentru o clipă în laborator se făcu întuneric și liniște.

— Ce faci? Dublura se repezi la panou și restabili curentul electric.

Condensatorii filtrelor nu avuseseră timp să se descarce în această secundă. Mașina funcționa. Dar în rezervor totul dispăruse.

Pe urmă am văzut în rezervor întregul haos din memoria mea: profesoara de botanică din clasa a V-a Elisaveta Moiseevna, Klara, fetița din aceeași perioadă spre care se îndreptaseră sentimentele mele de puști, un vechi cunoscut cu profil poetic, un cărăuș moldovean, pe care-l văzusem în treacăt în piață, la Kișinău… E plicticos să enumăr totul. Nu era un „model mondial”. Totul se forma nebulos, fragmentat, așa cum se păstrează, de fapt, în memoria omului, capabilă să uite. La Elisaveta Moiseevna, de pildă, erau reușiți doar ochii mici și severi, sub sprâncenele veșnic încruntate, ca și șoldurile pline ce începeau aproape de la subsuori; iar din cărăușul moldovean rămăsese doar căciula de oaie, lăsată până aproape de mustață…

Ne duceam să dormim cu rândul. Unul trebuia să stea de gardă lângă rezervor, pentru ca să poată să-și pună la timp „coiful lui Monomah” și să-i ordone mașinii „Stop!”

Dublura fu primul căruia îi trecu prin minte să vâre în lichid un termometru (era plăcut să vezi câtă bună dispoziție i-a provocat primul său act creator independent). Temperatura era de 40 grade.

— Delir. Ca și cum ar avea febră…

— Trebuie să-i dăm ceva ca să-i scadă temperatura, am spus eu glumind.

Dar gândindu-ne mai bine, ne-am apucat să turnăm chinină în toate baloanele și buteliile ce alimentau mașina. Temperatura scăzu până la 39 de grade, dar delirul continua. Mașina combina acum chipurile ca într-un vis urât. Fața șefului de la secția întâi a institutului, Johan Johanovici Kliapp, căpătă treptat trăsăturile lui Azarov, iar acestuia îi crescură dintr-odată mustățile lui Hilobok…

Când temperatura scăzu până la 38 de grade, în rezervor începură să apară chipurile plate, ca pe ecran, ale oamenilor politici, actorilor de cinema, fruntașilor în producție, împreună cu Panoul de onoare, bineînțeles de mărime redusă, apoi chipurile lui Lomonosov, Faraday, al cântăreței de estradă Maria Trapezund, bine cunoscută în orașul nostru. Aceste umbre cu două dimensiuni — când în culori, când în alb-negru — apăreau într-o clipă, se mențineau câteva secunde și se dizolvau. Se vede că memoria mea se epuiza treptat.

În a șasea sau a șaptea zi (noi pierduserăm noțiunea timpului), temperatura lichidului auriu scăzu până la 36,5 grade.

— Normal! am zis și am plecat să mă culc.

Dublura rămase de gardă.

Noaptea mă trezi brutal:

— Scoală! Să mergem, mașina face ochi.

Sculat din somn, l-am trimis la dracu. El turnă peste mine o cană cu apă. A trebuit să mă duc.

…La început mi s-a părut că în lichidul din rezervor plutesc un fel de bășici. Dar erau ochi — bile albe cu pupilă, cu iris. Se iveau în adâncul rezervorului, se ridicau la suprafață, se îngrămădeau lângă pereții transparenți, ne urmăreau mișcările și licăritul becurilor de pe panoul calculatorului TVM-12, ochi albaștri, cenușii, căprui, negri, verzi, ochi imenși de cal, cu pupilă violetă, ochi de pisică, cu o linie verticală întunecoasă, care reflectau lumina, ochișori de pasăre, negri ca mărgelele… Se adunaseră, probabil, ochii tuturor oamenilor și animalelor pe care avusesem prilejul să-i văd vreodată. Din cauză că n-aveau pleoape și gene, ochii păreau mirați.

Spre dimineață începură să apară ochi și lângă rezervor: din furtunurile vii se formau mici ramificații musculoase care se terminau cu pleoape și gene. Pleoapele se deschideau. Noii ochi se uitau țintă la noi ca și cum parcă așteptau ceva. Sub nenumăratele priviri mute nu te simțeai la largul tău.

Apoi… din rezervor, baloane și furtunuri vii au început să crească mici trompe și tentacule. În mișcările lor era ceva naiv, copilăresc, mișcător. Ele se împleteau, atingeau pereții baloanelor și aparatelor, zidurile laboratorului. O tentaculă se întinse până la clemele neizolate ale panoului electric, le atinse și, după o zvâcnire, căzu carbonizată.

— Ehe, asta e treabă serioasă! spuse dublura.

Da, era o chestiune foarte serioasă. Mașina trecea de la metoda contemplativă de strângere a informațiilor la cea activă și își construia, în acest scop, propriii săi traductori, mecanismele sale de execuție… în general, oricum ai denumi dezvoltarea ei: năzuință către echilibru informațional, autoconstruire sau sinteză biologică a informației, nu poți să nu te extaziezi în fața forței și tenacității neobișnuite a acestui proces. Dacă nu merge așa, atunci trebuie să meargă altfel, principalul era să nu se oprească.

Dar, după tot ce văzusem, nu ne mai ardea să ne extaziem și nu ne stăpânea nici curiozitatea academică. Ne cam dădeam seama cum se puteau sfârși toate acestea.

Ei, ajunge! Am luat de pe masă „coiful lui Monomah”. Nu știu dacă vom reuși s-o determinăm să facă ceea ce vrem noi…

— Pentru asta n-ar fi rău să știm ce anume vrem, spuse dublura.

— … dar, pentru început, noi trebuie s-o silim să nu facă ceea ce nu vrem.

„Să dispară ochii! Să dispară tentaculele! Să înceteze materializarea informației! Să dispară ochii! Să dispară tentaculele! Să înceteze”… Repetam noi cu toată încordarea minții prin „coiful lui Monomah”, strigam în microfoane. Dar mașina, ca și până atunci, își mișca tentaculele vii și se holba la noi cu sute de ochi diferiți. Totul semăna cu un duel, cu o luptă.

— Uite unde am ajuns, spuse dublura.

— Ah, deci așa stau lucrurile! Am izbit cu pumnul în peretele rezervorului. Toate tentaculele începură să se agite, se întinseră spre mine. M-am dat înapoi. Valea, închide apa! Desfă furtunurile de alimentare.

„Mașină, vei pieri. Mașină, vei muri de sete și de foame, dacă nu te vei supune”…

Desigur, procedeul era brutal, lipsit de eleganță. Dar altceva ce mai rămânea de făcut? Dublura închise încet robinetul de la conducta de apă. Șuieratul apei care curgea în distilatoare deveni o darabană